SUMAR

Nota bibliografului. Conversia scrierilor nelatine

CUVÂNT DESPRE SPIRIDON VANGHELI

Mihai Cimpoi. Turnul dorului

Stanislav Rassadin.  Copacii cântă cu păsările

Olguţa Caia.  De la Bădiţa din Humuleşti - la Bădiţa din Chişinău

Vlad Ciubucciu. Strămoşii lui Guguţă cel Bun

Dumitru Vacariu. O candelă cu flacără de aur

Grigore Vieru. Tu ştii

Aprecieri

Dragă nene Spiridon Vangheli: scrisori de la copii

Din confesiunile scriitorului

Tabel cronologic

A FORWARD ABOUT SPIRIDON VANGHELI

Mihai Cimpoi. The tower of Homesickness

Stanislav Rassadin.  The trees sing with the birds

Appreciations

Dear uncle Spiridon Vangheli

Biographical information on Spiridon Vangheli

OPERA LITERARĂ

În original

În alte limbi

Lucrări scrise în colaborare

PUBLICISTICĂ

SPIRIDON VANGHELI - TRADUCĂTOR

SPIRIDON VANGHELI - SELECŢII

REFERINŢE CRITICE

DEDICAŢII ÎN VERSURI

SCRISORI DE LA COPII

INTERVIURI, DISCURSURI

BIBLIOGRAFII

MATERIALE AUDIOVIZUALE

Înregistrări pe disc

Filme cu desene animate

Diafilme

Emisiuni televizate

Stanislav Rassadin

COPACII CÂNTĂ CU PĂSĂRILE

Vangheli e anume născut să fie scriitor pentru copii, îl caracterizează nu o enigmatică detaşare de copil, ci o afinitate cu el. Copilul lui Vangheli nu e un „lucru în sine" pentru a fi cercetat şi descifrat, ci un tovarăş întru cugetări, retrăiri. Ei împreună sunt în mişcare, în devenire. Şi n-au timp a se opri pentru a se lăsa examinaţi. Sunt mereu grăbiţi - să crească, să cunoască, să raporteze lucrurile, să le unească. „Harbujii cresc la bunelu, - îi spune Radu surioarei. - Când îs mititei, se joacă în ţărână, apoi se ascund sub frunze. Au şi coadă. Da ştii ce fac ei cu coada? Mănâncă ţărână şi beau ploaie. Ploaia în harbuz se face omăt roşu, dulce - dulce."

La temelia acestei explicaţii stau două banalităţi. Prima: „Ploaia se face omăt". Această axiomă indolentă este eruptă, primenită, poetizată prin precizarea confidentă: „în harbuz". Şi pe de asupra despre miezul rece şi zaharos al harbuzului mai bine decât „omăt roşu" nici nu poţi zice.

Altă banalitate: „Ploaia adapă pământul". Această metaforă curentă datorită spontanietăţii infantile, idolatrizante a percepţiei de asemenea se face proaspătă. Obişnuiţii harbuji de la bostănărie au devenit fiinţe vii (se joacă, se ascund, beau, mănâncă - ca copiii), ba chiar nişte fiinţe neobişnuite: doar mănâncă şi beau într-un mod original - cu codiţele!

Radu caută legităţi: rămâne nedumerit, de ce e acră poama verde, către care îşi întinde nerăbdător mâinile: „Când o rup eu - e acră, când o rupe mama - e dulce". Şi se dumireşte: „Poama se face dulce în mâna mamei".

El introduce în lumea naturii experienţa sa de compătimire de abea schiţată: i se face milă de copăcelul ros de iepuri, făgăduieşte să-l ungă cu „zelioncă" şi cere să fie înfăptuită regula de acum însuşită de el - „de la vârstnici copiii aşteaptă ajutor": „Dar voi, Copacilor, de ce n-aţi luat seama?"

Radu de-acum vede lumea într-o integritate nostimă: „Ştii din ce-i făcută pădurea? Din Copaci şi din Vară. Vara-i făcută din Iarbă, Căpşune, Flori, Buruiene şi Copaci cu frunze".

Încercaţi să descurcaţi haosul acesta fermecător—n-o să iasă nimic. Asta înseamnă că Radu a venit în contact cu complexitatea lumii. Însăşi încercarea de a descompune lumea în elemente s-a transformat în recunoaşterea indivizibilităţii ei ...

Când citesc la Vangheli, că Guguţă a câştigat de la maică-sa „un covrig cu mac şi o pereche de pantaloni noi", nu mă îndoiesc nici pentru o secundă, că anume în această ordine au şi trebuit enumerate aceste bunuri ... plăcerea imediată, ce i-o promite covrigul delicios, fără vorbă trebuie să fie notată înaintea folosului utilitar al noilor nădragi. Atunci când aflu că Guguţă, hotărând să meargă la şcoală, şi-a spălat „amândouă urechile", în precizarea aceasta amuzantă simt şi extraordinarul zel al micuţului şi o aluzie şireată a autorului că Guguţă uneori putea şi să uite de cea de-a doua ureche.

E un mărunţiş? Nu. E autenticitatea. E acel fundament real de asupra căruia se înalţă toate fanteziile lui Guguţă.

„Taică-său i-a făcut cuşma mai mare s-o aibă şi la anul.

- Cade peste ochi, tată.

- D-apoi ridică-o, Guguţă, că altă treabă n-ai în iarna asta."

Aici totul e adevăr - şi practicismul ţărănesc, şi blânda ironie părintească, şi prima reacţie a supărăciosului Guguţă: „Hm, Guguţă n-are treabă?! Om vedea cui ar fi să-i cadă cuşma".

Iată această uşoară dojana şi, principalul, cuşma, care îi cădea pe ochi şi-i tot amintea de existenţa sa, au şi pus începutul minunilor din povestire. Mai întâi ele erau timide: Guguţă văzu o fată degerată şi o luă sub cuşmă. A doua zi cuşma se face mai mare: de acum întreaga clasă cu învăţătoarea se ascunde de ger sub cuşma băiatului. Şi, în sfârşit:

„A vrut Guguţă să încapă satul cu tot cu case sub cuşmă - şi cuşma a crescut cât satul de largă şi înaltă de-a împlut cerul. În satul de sub cuşmă s-a făcut primăvară, numai că lămpile electrice ardeau şi ziua. Claxonau maşini sub cuşmă, scârţâiau cumpenele fântânilor ... Sătenii trăiau acum cu capul gol, fiindcă toate cuşmele din sat au intrat în a lui Guguţă, atunci când s-a făcut mare. Au rămas numai câteva - , în capetele oamenilor care umblau la oraş după covrigi, halva, şi cu alte treburi, că dincolo de cuşma uriaşă a lui Guguţă era iarnă în toi."

Viaţa continuă să apropie fantezia de realitate, s-o alimenteze. Pe Guguţă îl îngrijorează carenţele raiului său: „Numai că lămpile electrice ardeau şi ziua" (supraconsum de energie!). El prevede gospodăreşte necesitatea de a avea totuşi în rezervă câteva cuşme: pentru cei de „umblau la oraş după covrigi, halva şi cu alte treburi" (gradaţie încântătoare şi precisă a importanţei treburilor din punctul de vedere al lui Guguţă).

Guguţă aici e în rolul de protector grijuliu şi întreprinzător al întregului sat - visul, râvnit de orice copil. Hiperbola din povestire e o întruchipare a realităţii, cât n-ar părea aceasta de straniu. Ea conţine realitatea vieţii de toate zilele, realitatea legilor copilăriei, realitatea creării lumii şi a mitului de către copil.

Iarăşi e nevoie de o rectificare terminologică.

Numesc povestirile despre Guguţă povestiri cu un oarecare efort. Ele nu sunt povestiri. Sunt poveşti în tot înţelesul cuvântului. Poveşti create de aceiaşi coautori - copilul şi scriitorul - ca şi poemele „băieţelului din coliba albastră".

La fel cum omenirea în perioada copilăriei sale, bazându-se pe propria experienţă de atunci, însufleţind natura cu toată seriozitatea şi exprimându-şi idealurile sale naive, crea mituri, copilul Guguţă în poveştile sale întruchipează propria experienţă, propriile idealuri, propriile relaţii cu natura. Principalul e, că aici nu are loc o împrumutare din poveştile de-a gata, ci dorinţa de a crea de sine stătător, de a se afirma, de a face propria ordine în lume.

Dacă şi se întâmplă împrumuturi, ele sunt transformate şi se supun legilor prin care copilăria îşi creează povestea cea de toate zilele. Să luăm drept exemplu povestea „Măria sa Guguţă". în ea micuţul - cum se şi cuvine într-o poveste tradiţională - devine rege şi se foloseşte din plin de puterea sa regală, însă cum a luat fiinţă această plăsmuire?

Guguţă, vasăzică, a observat că vârstnicii, plecând în câmp la lucru, se fac tot mai mici şi mai mici: „pe la marginea satului erau cât surioara lui, apoi cât papucii ei, pe urmă cât un fir de mac.

Guguţă, stând pe loc, se prefăcu într-un uriaş şi ajunse el mai marele satului".

Dar să vedem cum se termină plăsmuirea:

„Multe treburi mai avu Guguţă în ziua ceea. Către seară Măria sa obosi de-a binelea şi ieşi la marginea satului.

Oamenii se întorceau din câmp pe toate drumurile, întâi erau cât nişte spice, pe urmă cât ciocălăii de păpuşoi, apoi cât tufele de pătlăgele, pe urmă cât tufele de vie, iar Măria sa Guguţă, stând pe loc, se făcea tot mai mic până 1-au luat oamenii de mână şi 1-au dus acasă."

Straniu lucru: citeşti o poveste veselă şi te încearcă o tristeţe. Fie şi o tristeţe uşoară, dar totuşi ... De unde vine? Tristeţea e fin exprimată de poetica poveştii. Atunci când Guguţă urmăreşte cum se depărtează vârstnicii, el e un neclintit etalon al mărimilor, dar vine finalul şi totul se întoarce la loc. Acum însăşi Guguţă se face tot mai mic şi mai mic şi nu-1 mai numeşte nimeni „Măria sa". El nu mai prezintă o forţă ci doar un punct pentru aplicarea forţei: „până 1-au luat oamenii de mână şi 1-au dus acasă".

Iată de unde vine tristeţea. Doar autorul (mai corect coautorul) acestei poveşti regeşti e băiatul însăşi. Şi, desigur, lui i-i trist, că mai are atâta şi atâta de crescut până va deveni ... nu un uriaş, ci un om ca toţi oamenii.

În ceea ce-1 priveşte pe celălalt coautor, pe scriitorul Vangheli, el, împărtăşind tristeţea copilului, îi strecoară şi o idee proprie: cei vârstnici sunt principalii oameni pe pământ. Ei lucrează şi obosesc. Ei te hrănesc. Fii recunoscător.

Aceasta e drept: orice orgoliu are nevoie să fie din când în când potolit. Pe de asupra scriitorul îl scoate pe micul erou din zona egocentrismului, care îi este propriu copilului în aceeaşi măsură ca şi calităţile lui frumoase: dragostea de viaţă şi optimismul.

Acest fapt e foarte important. Cât e de important (şi cât e de dificil) se poate înţelege, analizând povestea „Poştaşul".

Începutul poveştii e pur copilăresc.

În sat au început să vină rar scrisorile. Guguţă vrea să înţeleagă ce e la mijloc. „O fi îmbătrânit poştaşul”... - se nelinişteşte băiatul.

Şi iată poştaşului i se dă un cal (deoarece Guguţă imediat transformă presupunerea într-o opinie generală). La început fapta are efect, dar pe urmă totul revine la loc. Satul e mâhnit.

Micul visător, eroul poeziilor lui Grigore Vieru, după câte ţinem minte, în asemenea situaţie spera, că totul va fi bine, dacă hârtia va fi fabricată numai din brazi veseli, însă Guguţă, cu spiritul lui practic, e altfel.

„Guguţă a cumpărat harta ţării de la magazin şi însemna în taină unde au plecat oamenii din sat. Când era vorba de un bărbat, făcea un pui de cuşmă, când era vorba de o femeie, o floricică.

Pe urmă Guguţă a întocmit harta satului. Casele, care aşteptau scrisori, le-a făcut cu uşa deschisă...”

S-au întâlnit simpatica simbolică şi chibzuinţa ţărănească a lui Guguţă, poezia şi zâmbetul abia schiţat. Apoi zâmbetul devine mai larg: atunci când şmecherul copil, hotărând să scrie şi să expedieze consătenilor scrisorile singur, se pune pe treabă. Iată-1 chibzuind cum i-ar scrie nevestei soldatului, ca ea să creadă că scrisoarea e de la soţ cu adevărat, îl vedem intrând cu sârguinţă în rol:

„Lua poziţia de drepţi, mergea cu pas milităresc prin odaie, poate i-a veni vre-un gând de soldat. Nu ştia însă una: ce fel de armă are omul. Ca să nu spună vre-o taină militară şi să încapă într-un bucluc, s-a gândit Guguţă, s-a tot gândit şi a făcut un hulub în loc de scrisoare. L-a pus în plic şi femeia 1-a primit a doua zi”.

Satul, desigur, e încântat la culme, neavând nici un pic de îndoială în privinţa veridicităţii scrisorilor atât de iscusit ticluite. Toţi sunt fericiţi. Insă, principalul, iată cum se sfârşeşte povestea:

„De când a început Guguţă să-1 ajute pe poştaş la pus ştampila, pe hartă rămâneau tot mai puţine case cu uşa deschisă. Oamenii îşi scoteau cuşma de departe, când îl vedeau ...

Pe cine? Pe Guguţă, desigur. Tocmai, că nu pe dânsul!

„...când îl vedeau pe bătrânul poştaş, iar calul lui mânca numai iarbă şi ovăs”.

Iată pe ce fâgaş a direcţionat Vangheli autoafirmarea băieţească. Bătrânul poştaş e reabilitat împreună cu calul său. Toate mulţămirile şi bunurile le-au revenit lor. Personal Guguţă e în umbră - nimeni nici nu bănuieşte că el e ocrotitorul satului. Şiretul de Vangheli a făcut şi din aceasta o biruinţă, care alină amorul propriu al marelui intrigant Guguţă: doar el aşa şi chibzuise, ca nimeni să nu se priceapă!

În această poveste veselă sunt glorificate Binele, Modestia, Compătimirea.

Spiridon Vangheli nu se dizolvă în micul său erou şi coautor. El se autoexprimă. Fie şi mijlocit, „epic", dar vădit şi viguros. Copilărească bunăvoinţă faţă de lume copilărească credinţă în bine, copilărească fantezie - toate trăsăturile coautorilor săi - a micului Guguţă şi a micului Radu - îl ajută pe Vangheli să se exprime cu aceeaşi copilărească claritate şi pregnanţă, să schiţeze contururile lumii, aşa cum ar vrea el s-o vadă, să traseze contururile idealului etic, către care face să tinzi.

Optimismului vesel şi sigur al lui Radu şi Guguţă i se alătură visurile şi speranţele lui Vangheli însuşi. Copilărescului „ce văd eu” i se alătură un matur „iată cum doresc să te văd eu”.

Aşa şi trebuie să fie. Astfel şi trebuie condus copilul în lume, deschizându-i perspectivele etice, cetăţeneşti.