|
|
DIN CONFESIUNILE SCRIITORULUI
-
Mă
întrebi, dacă n-am văzut mai întâi cartea prin somn și m-am sculat
într-o dimineață și am așternut-o pe hârtie? O carte se scrie greu.
Scriitorul e un fel de albină care adună nectarul din mii de flori.
Cartea e casa cea mare a sufletului celui care o scrie și zestrea care
împodobește casa nu poți s-o faci într-o noapte, în casa aceasta vor
veni mulți cititori și fiecare trebuie să se aleagă cu ceva. De visat
visez și eu ca toți oamenii, dar de scris trebuie să scrii când ești
foarte treaz, altfel vor adormi cititorii cu capul pe cartea ta.
-
*
-
Că mă
simt mai bine între cei mici, e adevărat. De ce? Pe semne, că mai
sălășluiește încă în sufletul meu copilul care s-a cam săturat de
„teatrul" celor adulți. Și atunci? Atunci nu-mi rămâne decât s-o iau
de la început... Poate că și cărțile mele nu sunt altceva decât
modalități în care aș vrea să-mi trăiesc copilăria, dacă s-ar întâmpla
să fiu a doua oară copil.
-
*
-
Adică, mă întrebi, dacă e greu să fii scriitor? Crezi că e mai ușor să
fii, pur și simplu, om de treabă?
-
Fără
îndoială, am stat în banca lui Ion Creangă. De la marii scriitori
înveți a ține condeiul în mână, celelalte ți le dă Dumnezeu, dacă ți
le dă.
-
*
-
Țin
minte că odată mă duceam la casa de creație la Yalta. Eram în criză de
creație. Fetița mea, Rodica, avea pe atunci vreo 10 ani, nu mai mult.
La plecare ea mi-a dat pe neașteptate o cutie cu cinci tocuri și mi-a
spus la ureche:
-
—
Dacă nu vei putea scrie cu cel albastru, să-1 iei pe cel galben ori pe
cel roșu...
-
Grija
ei m-a încălzit atât de mult, încât, într-adevăr, unul dintre tocuri
m-a ajutat și m-am întors de la Yalta cu un ciclu de povestiri noi.
-
Au
crescut copiii mei, amândoi sunt medici preocupați de multe griji și
probleme, dar, dacă te uiți bine în ochii lor, vei ghici și acum când
îi merge tatei scrisul și când nu.
-
*
-
Umorul sănătos e oxigenul micului cititor. Glumesc când vreau să le
spun lucruri serioase. Râsul printre lacrimi — ăsta e scopul suprem al
creației.
-
*
-
La
primenirea naturii, când răsare iarba ori începe a ninge, îmi merge
mai bine scrisul. Râvnesc ceia ce n-am. Când e cald afară, în cărțile
mele numaidecât ninge, în oraș lucrez doar iarna, încolo toate cărțile
mele sunt scrise în mijlocul naturii, unde îmi regăsesc aerul
copilăriei.
-
*
-
Care
e taina lui Guguță? Cum de a fost tradus în atâtea limbi? Păi Guguță
nu-mi spune nici mie toate secretele sale. Mă bucur, desigur, că el
vorbește astăzi în aproape 40 de limbi, însă vă rog să mă credeți,
dacă aș fi știut dinainte că el va apare în America, va fi tălmăcit în
Japonia — asta, se prea poate, m-ar fi încătușat întrucâtva în lucru.
Atunci nu mă gândeam ce interese au copiii de pe un continent și care
sunt problemele lor pe alt continent. Am scris, pur și simplu, despre
copilul care sălășluia în sufletul meu. Poate că anume pentru acest
copil îți scrii cartea.
-
*
-
De
când scriu, refuz să particip la emisiunea „Noapte bună, copii!"
Misiunea mea e să trezesc copilul, nu să-1 adorm.
-
*
-
Cineva spunea că nici tata, nici mama nu pot substitui rolul bunicilor
în educația copilului. Că bunicul îi dă copilului numai esența
lucrurilor cu gravitatea omului care azi-mâine pleacă din viață.
-
Cred
că rolul ăsta îl joacă și o carte bună pentru copii.
-
*
-
E
destul să citesc o singură pagină din Ion Creangă și sufletul meu,
până atunci bucățele, se face la loc, de parcă am băut din apa cea
întrupătoare. În ziua aceea mă simt împrospătat, de parcă m-am scăldat
într-un râu curat de munte, de parcă am fost în CODRUL limbii noastre.
-
*
-
O
carte destinată copilului trebuie să fie interesantă și pentru adult.
Numai așa îi dai șansă celui mic să se reîntoarcă apoi la carte, numai
astfel poți ieși la algebra vieții. Pe de altă parte, adultul tot are
nevoie să revină la o carte bună de altădată, astfel își alimentează
copilul din suflet. Nu-1 lasă să moară.
-
*
-
De la
copii eu vin acasă obosit, dar cu sufletul plin. Parcă am făcut un
drum lung la iarbă verde, parcă am alergat prin văi, ca să aud cum
cântă cucul, parcă m-am cățărat pe un deal înalt să văd cum răsare
soarele. Căci copiii numaidecât sunt neam cu iarba verde, cu păsările
cântătoare, cu soarele și poetul.
-
*
-
Străbunii noștri n-au luat înțelepciunea cu ei: au înmagazinat-o în
limba română. Și sufletul lor mare a rămas în limbă. Limba română e
monumentul străbunilor, iar noi ce am făcut cu acest sfânt monument?!
Să-1 scoatem de după ușă și să-1 punem la icoană unde merită să stea.
-
*
-
Când,
în sfârșit, ne vom da seama că aici, pe teritoriul copilului, se dă
marea bătălie pentru sufletul omului?! Alții și-au dat seama demult.
Alții au făcut totul ca să ne pomenim în situația în care ne aflăm. Cu
pictori împrumutați de la Odesa și Lvov, cârpaci de tot felul, cu ei
să ne tămăduim sufletul? Pe mâna cui dăm copiii noștri?!
-
*
-
Am
năravul să urc, uneori, în cărțile mele pe câte unul dintre cei adulți
pe „calul bălan" spre satisfacția copiilor— de ce nu? Mai ales dacă îi
prind cu musca pe căciulă...
-
*
-
Când
suntem copii, ne grăbim spre cei adulți cum se grăbește călătorul spre
munte. Abia când ajungi în vârf, descoperi că altceva n-ai ce vedea
mai frumos decât valea, pe care ai lăsat-o la poalele muntelui.
-
*
-
O
carte pentru copii trebuie scrisă așa, ca, după ce ai citit-o, să n-o
uiți toată viața.
-
*
-
Are
basarabeanul un obicei frumos: să-și înalțe o casă mai castel decât a
vecinului. Ah, dacă am avea această ambiție și în sfera spirituală —
să ne zidim total în copiii noștri! Ce mai personalități ar da Moldova
atunci! Sunt sigur că am uimi Europa.
-
*
-
Copilul nu e singur, când ia cartea ta în mână: îl are alături pe
Făt-Frumos, pe Nică a lui Ștefan a Petrei, pe Gulliver, Pinocchio,
Peter Pan, Tom Sawyer, Nils, Pippi Cioraplung, Micul Prinț și alți
eroi, pe care îi cunoaște. Iată ce juriu mare și prestigios te
așteaptă. Te va primi copilul, te va primi suita sa de eroi în
compania lor sau nu? A scrie ceva nou e ca și cum ai descoperi o
formulă nouă în matematica universală. Asta e singurul criteriu mare,
după mine.
|