|
Olguța Caia DE LA BĂDIȚA DIN HUMULEȘTI - LA BĂDIȚA DIN CHIȘINĂU - O sută de ani - „ Celui care face fapte, nu i se socotește plata după har, ci după datorie" (Romani 4,4) Nu știu alții cum sunt, dar eu ... când am auzit glasul Bădiței de la Chișinău că mă cheamă așa cum 1-ar fi chemat pe Creangă, pe un ger năpraznic, m-am și înfățoșat înaintea Domniei Sale. Împreună cu soțul meu, preotul prof. Teoctist Caia și fetițele noastre: Ana-Maria, Claudia și Olguța am pătruns în orizontul nesfârșit al Familiei Vangheli. Deci, eram așteptați ca din partea Bădiței de la Humulești. Laolaltă am cântat, am recitat, ne-am rugat și am povestit despre strămoșii noștri... Cu sfiiciune, Spiridon Vangheli ne-a arătat Opera Domniei Sale, tradusă în mai mult de patruzeci de limbi ale pământului și nu s-a mulțumit cu atât, pentru că ne-a arătat și Abecedarul, spunând că atunci când 1-a plămădit, Creangă a ținut Candela aprinsă ... Am rezistat cât am rezistat, apoi i-am spus-o Omului în față: - Oare Guguță al Dumitale nu e Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotaru? - Abecedarul Dumitale nu e oare Abecedarul Marelui Creangă? - Înfățișarea Dumitale nu e oare înfățișarea lui Creangă? Omul n-a zis nimica, dânsul era vinovat de toate acestea ... Cred că o lacrimă lăuntrică s-a rostogolit în inima sa, iar noi eram aprinși de fiori încât pentru prima dată în viață am crezut că stăm în fața străbunului nostru. Mai mult era teama noastră de judecată, care poate fi destul de aspră pentru strănepoții care nu prea împlinesc testamentul lăsat de Dânsul. Lângă acest român și creștin al neamului era Doamna Eleonora, cea care tămăduiește orice rană. În fața dânsei am recunoscut că multe mai am de învățat ... Cum nu se dă ursul scos din bârlog ... așa nu ne dăm noi duși din casa omului. Dimineața se lăudau că 1-au văzut pe Creangă prin noi, iar noi simțeam același lucru prin dânșii ... Asta înseamnă că Duhul lui Creangă este viu, adânc înfipt în inima românului de oriunde ar fi și oriunde ar trăi. Uluiți, conduși de Familia Vangheli și de voievodul lor Ștefan, de Claudia Balaban, mama spirituală a copiilor, cea mai vinovată de cele petrecute, ni s-a părut șagă și am plecat fiecare pe la casa cui ne are ... Dar, nu vine bine vara, că ne și trezim cu Bădița de la Chișinău în ținuturile Neamțului. Aici dăscălime multă a venit să-1 vadă și să-i priceapă Abecedarul care-i înțelepțește pe copii. Un glas din multime strigă: Domnule Creangă! Iar Bădița răspunde: - Nu, eu nu sunt Creangă, eu sunt o bucată de humă însuflețită din Chișinău, eu mă numesc Vangheli, așa a vrut Dumnezeu. Dacă Guguță al meu este iedul cel mic al Bădiței de la Humulești, eu sunt fericit. Am tăcut cât am tăcut și iarăși i-am zis-o Omului în față: - Oare Dumneata știi că de la nașterea Bădiței de la Humulești până la nașterea Dumitale sunt o sută de ani? Deci, așa la o sută de ani o dată, Dumnezeu ne dăruie câte un Bădiță întru păstrarea tradiției și obiceiurilor străbune, întru înălțarea neamului și a neamurilor și întru fericirea copiilor, cea mai de preț comoară! - Oare Dumneata știi că acu șaisprezece ani Guguță al Dumitale mi-a înțelepțit copilul și se pare că așa a rămas? S-a învățat să fie căpitan de corabie și chiar este. - Oare nu Dumneata, Bădiță, ai împărtășit în patru margini de pământ tradiția românească și creștinească? - Oare limba vechilor cazanii nu ți s-a dăruit întru risipă, așa spre cunoașterea ei în lumea largă? Cu glas șoptit mi-a răspuns: - Am șaizeci de ani, mulți și puțini de când copiii mi-au ieșit înainte și cum vru ei, așa vrusei și eu, că vru ei veselie, am râs launloc, că vru ei joacă, n-am pregetat și m-am jucat cu ei, că vru ei pozne, am făcut laolaltă, că vru ei hoinăreală prin codri nesfârșiți, am hoinărit, că vru ei cu colinda, am umblat și tot așa până m-am trezit bătrân cu inimă de copil, căci scris stă în Scriptură: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor". (Matei 18,3) Doamne, ce vremi au fost și mai sunt încă ... Era frământat și tulburat Bădița, căci fusese la Humulești și mâțele nu mai crăpau de râs jucându-se cu motoceii, iar copiii si copilele megieșilor nu mai erau de-a pururea în petrecere cu noi... oricum, și-a pus gând cu datorie în fața străbunului... Iarăși i-am zis-o Omului în față: Oare nu Dumneata, Bădiță, ai stat de veghe o noapte-ntreagă în Muzeul „David Creangă"? Citeai cu sfiiciune din Ceaslovul lui Creangă, deși îl cunoșteai pe dinafară. - Oare nu Dumneata, când am trecut iar prin Humulești te-ai ridicat în picioare în mașină și ai făcut plecăciune până la pământ ...? - Oare nu Dumneata, Bădiță, ai rostit cuvânt de-nțelepciune la Biserica din Nemțișor, unde înafară de preot nimeni nu mai rostise vreodată? - Oare nu Guguță al Dumitale a împărțit scrisori în Biserică celor ce de multă vreme nu mai primiseră? - Oare nu tot Dumneata zidești Altar de-nchinăciune în școli, biblioteci și oriunde-ți ies copii în cale? Dacă cineva vrea Credință, Nădejde și Dragoste, la Dumneata toate laolaltă prisosesc ... Eu am văzut toate acestea și să știi că văd bine. Bădița tace, tace și-apoi șoptit răspunde: „Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă". (Matei 5,15) Scris-am această carte din documente vechi și nouă, eu, Olguța CAIA, strănepoata lui Creangă, rudă dreaptă cu Vangheli
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||