|
|
Mihai Cimpoi
TURNUL DORULUI
-
În poveștile
medievale pentru copii zânele răsplătesc virtuțile și pedepsesc
faptele rele. Ele, aceste zâne, cunosc bine hotarul dintre bine și
rău, dintre frumos și urât, punând în categorii distincte cinstea,
cumințenia, necinstea și neascultarea. Celor cuviincioși li se dă
darul, așa cum observa și Perrault în prefața la „Basmele" sale, ca la
fiecare vorbă să le iasă câte o perlă, iar celor obraznici o broască
și-un broscoi. Dacă grecii și romanii au căutat să investească
poveștile cu o morală clară, iar evul mediu a preferat basmele cu
zâne, ascunzând tâlcul moralizator în savoarea istorisirii, scriitorii
secolului nostru își anunță predilecția pentru povestirea-basm, în
care miraculosul și concretul real își revendică aceleași drepturi.
Zânele au dispărut, faptele răsplătind și pedepsind ele însele, fără
accente didactice speciale și fără transportarea întregii acțiuni în
sfera fabulosului. În poetica basmului cult de azi accentul s-a
deplasat în chip vădit spre universalitatea concretului. Fantasticul
îl salvează acolo unde se întrevede totuși o oarecare neputință a lui,
adică în clipele în care este învins de vis. Ciuboțel nu e mai
ingenios decât Guguță; pur și simplu visează mai rnult și își propune
să facă mai multe. Primul e erou de basm modern, al doilea de
povestire care doar explorează convenționalul.
-
Spiridon
Vangheli a debutat cu balade, gen în care concretul capătă tocmai
dimensiuni epice și legendare: ca să scape de invazia turcilor
podgoreanul duce leagănul în vie ca să crească viitorii haiduci; în
„Șalul verde" elementul convențional pare mai îndrăzneț, dar și aici
mama ajunge la curtea Soarelui care-i tot pe pământ; iar in „Balada
plugarului" avem cel mai împământenit chip al ciclului baladesc: „Și
s-a dus Ion și basta / N-avea când să fie Newton / Nici Columb și nici
Kopernik - / A ținut de coarne plugul / Să hrănească lumea asta",
„Îndeobște Vangheli, - menționa în urarea sa de drum George Meniuc, -
meditează mult asupra celor obișnuite, simple, aflate în preajma
omului de demult".
-
De la debut și
până la „Pantalonia - țara năstrușnicilor", în care reapare peripeția
concretă cu toate pornirile diabolice ale copilăriei, Spiridon
Vangheli n-a forțat obișnuitul și simplitatea - două dintre marile
categorii ale copilăriei. Guguță, Ciuboțel și Titirică n-au nevoie de
tărâmuri miraculoase - de palate regale, de castele, insule de comori
etc. - ci numai de câte un fir de lumină stelară, de câte un pui de
lună și de câte un turn de dor ca să-i unească pe cei mici cu cei mari
plecați de acasă. Lor le este de ajuns o vale modestă a Răutului cu
apă până la genunchi, cu copaci stingheri cărora „le-a intrat în cap
să crească", cu cireși din care la o adică ai mai putea să furi ca
Nică a lui Ștefan a Petrei.
-
Elementele concrete sunt saturate de poezie, ele au
povestea lor, existența lor legendară, singura cădere a zăpezii peste
un lan de grâu dezvăluie adânci
rădăcini istorice: într-o casă (un bob de grâu) șade
Ștefan-Voievodul, înconjurat de oșteni, în altele îi găsim pe Mircea
cel Bătrân, Mihai Viteazul, Făt-Frumos și Eminescu, Creangă, Barbu
Lăutaru... Numai „vânzători de neam și țară nu au adăpost". Tot așa
de-un veac de zile, / Omul le aruncă-n țărnă / Toamna câte o căsioară,
/ Iar sătenii, iar sătenii / Fac ce fac și ies afară / Și... se face
primăvară.
-
Am putea
spune într-un singur cuvânt că baladele lui Spiridon Vangheli exaltă
vitalitatea concretului. Pe frontul lor solar izbucnesc muguri, se
desfac flori, se pigmentează verdele, se întind, suave, ramurile, se
îngână fratern ziua cu noaptea, pregătind prospețimile dimineților și
se cheamă elementele în marea uniune orfică: ...Ieși, soare, ieși /
A-nflorit / Astă noapte / Un cireș!
-
Mai este
nevoie să vorbim aici de o înrudire cu folclorul copiior și în genere
cu procedeele din baladele populare?
-
Există în întreaga creație a lui Spiridon Vangheli o
obsesie a luminii stelare, a albului în general. Concretul îmbracă,
deci, această mantie regală a purității. Ninsorile cauzează momente de
îndelungată și poetică reverie, ele aduc somnul înflorit de vise ale
copilăriei: „...Dar către seară a prins a fulgui. Cădeau niște fulgi
mari cum nu mai văzuse băiatul. Când a înnoptat de-a binelea pământul
devenise alb-dalb. Guguță a așteptat încă multă vreme la fereastră să
stea ninsoarea:
-
până 1-a găsit mama într-un târziu adormit, cu un bumb
în mână".
-
În „Steaua lui Ciuboțel" întregul univers se naște din
zăpezi, toate personajele de poveste sunt oameni de omăt: Mătușa
Dalba, Moș Dalbu, Ucu. E un sens poetic adânc în această uniune a
copiilor cu făpturile de zăpadă, pe care primăvara le transformă în
chipuri ale frumuseții. Astfel pe locul unde a stat Mătușa Dalba apare
tocmai Sora Soarelui: „tata a pus niște poloboace în sarai: care venea
s-o vadă, trebuia
să se
scalde întâi -
păi, dă ochii cu Sora Soarelui! Cei cu căruțe se opreau
la fântână și aruncau și peste cai o căldare-două de apă. Alții își
spălau mașina lună, numai unul și-a lăsat tractorul ne-e-gru și
unsuros cine știe unde în
drum și
a venit pe jos. Anume lui i-au dat în sarai cel mai
mare poloboc. Femeile se scăldau acasă
și
veneau fuga:
una,
ca s-o vadă pe Sora Soarelui, apoi
ca
să aducă albituri curate, că bărbații lor
nu
puteau ieși din sarai".
-
Adulții trec în proza lui Spiridon Vangheli printr-un
purgatoriu al copilăriei. Istețimea lui Guguță
și
Ciuboțel îi readuce în sfera candorilor și
a
purității
dintâi. Iar
sensul etic dezvăluit în episodul cu Sora Soarelui
este, că frumosul se naște din puritatea visului. Ghiocica e prima
întruchipare a unei
asemenea
legități.
-
Micii
eroi nu numai că găsesc soluții ingenioase sau
răstoarnă
situațiile în favoarea
lor: ei
au
un punct
de
vedere asupra lumii, își cer
un
statut de
existență autonomă,
plină
de
un
farmec
aparte.
-
Astfel, regula jocului se impune și comportamentului
oamenilor
maturi.
-
E
un puternic efect de democratizare: cei mici sunt
înzestrați cu
înțelepciune, iar cei mari sunt angajați
în
joc. Avem de a face nu cu
o
inversare
de
roluri, ci cu o completare reciprocă. Orice act de
nedreptățire din partea adulților
este
reparat
de
înșiși copiii; mai mult decât atât: adulții sunt
nevoiți să se copilărească în
sensul
bun al cuvântului. „Cei mari au ce învăța
și
de la cei mici", spunea prozatorul în „Tânărul
leninist" („Florile dalbe"), acesta fiind un laitmotiv al întregului
scris, căci Guguță nu numai își face o bancă, ascunde copiii sub
cușmă, își face
un
scrânciob din cumpăna fântânii sau
călătorește
cu polobocul pe ape imaginare, ci
și
o învață
pe mama
cum
să se plimbe
cu bicicleta, se răzbună pe frizer, scoate satul la
săniuș; iar Ciuboțel nu se
joacă numai
de dragul jocului cu oamenii de zăpadă, ci și
demonstrează oamenilor,
după cum
am văzut, rostul purității spirituale.
-
De ce
ne captivează isprăvile lui Guguță, Ciuboțel și
Titirică? Dacă ele ar fi numai
pur epice,
s-ar transforma în detective amuzante și mai mult
nimic. Or, în ele se
proiectează
lumina personalității copilului. Sunt, deci, o
continuare a visului și o
sublimare
a lor în contextul concret al vieții. Logica jocului
cufundă epicul în epic și
estetic.
Mătușa Dalba ca soră a Cerului se transformă în mod
firesc în soră a Soarelui.
-
Turnul
Dorului e absurd și bagă groaza în oameni, dar se
dovedește a fi un
punct
de comunicare sufletească, de reducere a distanței.
Nonsensul își vădește un
sens grav.
E taina basmului, de care s-a pătruns în scrisul său
Spiridon Vangheli:
„Ningea.
Când s-a întors de la fermă, dorul trop-trop-trop a
venit pe urmele lui înapoi acasă. Și cum a intrat Ciuboțel în ogradă,
i s-a făcut iar dor de mama.
-
-
Tuca, uca, o? De ce ești amărât, bre? - îl
întreabă Mătușa Dalba.
-
-
Că-s mic și nu pot s-o văd pe mama de
acasă ... Ia să fiu așa de înalt cât e copacul cela, a? Aș
umbla
prin ogradă și mama m-ar vedea de la fermă!"
-
Intre dorința copilului și realizarea ei nu există o
distanță psihologică, ci una convențională pe care jocul o poate
imediat lichida. Cu ajutorul băieților de zăpadă, a
piticului
și câinelui Faraon turnul este construit într-o singură
noapte din pietre și mortar: „turnul era așa de înalt, că noaptea, pe
lună, nici nu-i vedeai vârful de jos!"
-
Jocul își este suficient sie însuși. El înseamnă vis cu
toți sorții de izbândă. Toate
elementele,
copiii, animalele, plantele, stelele, fraternizează:
constituie un singur
univers.
Pomenitul mai sus câinele Faraon, cocostârcul Haralamb,
Ghiocica, nourul
Gavril,
fluturele Chiril, albina Măriuța, puiul de melc
Culăieș, Steluța, băiatul de
zăpadă
Ucu, rândunica Pachița, mâța Tecla -
iată inventarul etnic al universului
copilăriei,
așa cum poate fi desprins din „Steaua lui Ciuboțel".
Aventurile lui Ciuboțel
sunt
colective, echipa de ajutoare e mereu alături de el.
Copilul nu poate fi un
insular, eul
său fiind
puternic
accentuat, dar și socializat în acțiunile sale. Iată
încă
un adevăr pe
care
ni-l spune
prin prozele sale Spiridon Vangheli.
-
Lumea copilului
e complexă, marile avânturi constructive coexistând cu
pornirile
diabolice spre aventură.
Guguță e fiul bunei credințe, Ciuboțel e fiul visului
și al
dorului, Titirică
e,
însă,
plăzmuirea înclinării spre șotie: un demon miniatural
al
răului, un Mefisto
al
copilăriei.
Jules Renard, polemizând cu conceptul iugolian de
copil înger, pledează pentru
o reînnoire a literaturii pentru copii prin care să
se excludă dulcegăria:
„Nu copilul care spune glume istețe, ci acela care își
înfige unghiile în toate lucrurile
ce i se par fragede. Părintele trebuie să fie preocupat
mereu să i le retragă".
(Jurnal, 1890).
-
Copilul bomboană,
copilul bătrâncios care acționează după scheme
imaginate
de maturi, copilul
scăldat în lumina trandafirie a binelui, idilic, sunt,
desigur, concepte
vulgarizatoare. Fără
să fie neapărat „un mic animal agresiv", (el are într-o
mai mare
doză fondul funciar
al bunătății naturii), năzdrăvănia este un dat organic
al lui, o
condiție esențială a
jocului.
-
Titirică e
un șotelnic care ne fascinează, faptele lui
înscriindu-se în limitele
sferei de vrajă
a copilăriei. Ele se întorc, firește, ca un bumerang
asupra lui. Dar și
aici Spiridon
Vangheli nu acceptă un ton moralizator; atâta doar că
șarjează,
îngroașă
liniile spre
a scoate
în relief comicul situației,
sensul ca atare
al faptei. Morala
e
înlocuită cu clipirea șireată din ochi. Șotia e
pedepsită de
zâne,
numai că
prin detalii învăluite.
-
Titirică e un anti-Guguță
și
un anti-Ciuboțel, fie și prin
împrejurarea
că nu mai este un erou de basm sau de
semibasm.
Faptele lui sunt
absolut
împământenite, umorul nemaifiind însoțit de
elemente convenționale,
ci de
o
undă suavă de lirism. E singurul semn
al idealizării
copilăriei,
marea miză fiind
autenticitatea.
-
De un
comic savuros este nuveleta
„Cum
și-a
făcut Titirică
statuie".
Dacă Ciuboțel construiește un turn al dorului,
noul erou al lui Spiridon Vangheli
își imaginează și își înalță o statuie, dovadă
că este pătruns de o „vanitate"
mai
accentuată
decât ceilalți doi:
-
„-După moarte
mi-or pune statuie ori nu, dar dacă o fac
cu mâna
mea,
e bun făcut! -
chibzuia Titirică prin ogradă.
-
De
pus are
s-o pună în fața casei, cu fața la drum, nu știe însă
din
ce s-o facă?
Dacă
o clădește
din
cărămidă, o să samene cu un hogeag, nu cu Titirică.
Din piatră? Tot nu
e
treabă ...
o să aibă niște
buze,
vă-hă-hă!
-
Și când nu era tata acasă, băiatul
a
cărat
nisip, a adus niște ciment, o căldare
de
alabastru,
un
poloboc de
apă
și o fotografie de-a
lui
în picioare. Apoi și-a
suflecat mânecile,
dar cum nu da,
nu
ieșea nimic.
-
De, la clădit se
pricepea oleacă: a făcut chiar dăunăzi o
căsuță
pentru câinele
Filea ...
Dar
iaca să
clădească oameni, nu-1
ajungea
capul:
ieșea o
momâie ...
Până
la
urmă a găsit o buturugă
pe care a scris cu un chiron înroșit: Titirică întâi
1971 -
20..."
-
Când găsește soluția
cea mai ingenioasă, apare și pedeapsa, năzdrăvănia
lui sfârșind într-un trist eșec:
-
„Și cum
stătea
pe buturugă, huștiuliuc! -
toarnă peste picior
o
căldare
de alabastru amestecat cu apă
și
cu ciment.
-
Piciorul monumentului a ieșit
numai bun. Acum chiar că se
oprea lumea și se uita crucită la dânsul, mai ales când
s-a împietrit alabastrul și statuia
a prins
a
urla:
-
-
Vă-le-u-u!"
-
Titirică e eroul
care
ne demonstrează
cu prisosință că Spiridon
Vangheli concepe copilul ca pe o realitate complexă în
care bunătatea funciară și
pornirea diabolică spre aventură se împacă de
minune. Prin aceasta se și explică priza
pe care o are
la
cititorii de pe tot globul.
„Isprăvile lui Guguță" au fost traduse în
peste 40 de limbi.
A
apărut în foarte multe
țări „Steaua
lui Ciuboțel",
iar „Pantalonia - țara
piticilor" în 1989 a fost recunoscută
drept cea
mai bună
carte a anului.
-
Pantalonia este denumită
în
titlu Țara
Năstrușnicilor
și
ea
apare, într-adevăr,
în
cartea
lui
Spiridon
Vangheli
ca un tărâm
al
unor
oameni
ciudați și al
unor
întâmplări ciudate sub semnul
Năstrușniciei,
adică al
Năzdrăvăniei ce
sfidează
banalul, comunul. Povestirile
despre
Guguță
se
mențineau
în
zona cotidianului, cele despre
Ciuboțel își adăugau
elemente
de
semifantastic, în Pantalonia ...
cadrul realist
se mai
păstrează
doar
în
elementele
lui concrete
(sat,
oameni, păsări);
fantasticul
aici
e potențat
mai cu seamă în sensul
că
întreg universul apare „copilărit": norii, stelele,
soarele, păsările se
comportă ca
niște
copii.
-
E o
viziune antigulliverică, antihiperbolică, dimensiunile
universului „real" fiind micșorate de
două
ori: avem
de-a face
cu pitici și pui de pitici; altfel zis, cu
niște oameni-copii și
cu copiii acestora. Copilul nu doar corectează lumea ci
o
face
mai plină
de culori, sensuri, de valori, constituie o lume ca
atare. Întregul univers apare ca o imensă scenă a copilăriei plină de
candoare. Dragostea, prietenia, categoriile existenței (viața,
moartea), valorile spirituale și morale sunt prezentate din punctul de
vedere al copilului. Nu scriitorul povestește despre ele pentru copil,
așa cum proceda până acum în fond, ci copilul e acela care le
povestește (le vede și înțelege pentru scriitor și pentru noi,
cititorii-adulți). Intuiția prozatorului a dictat –
aci - necesitatea nu a unui singur personaj (de tipul
lui Guguță sau Ciuboțel), ci a unei colectivități de copii
(copii-adulți, cum spuneam). Pantalonia nu se constituie, ca satele
Trei-Iezi sau Turturica, în jurul unui personaj axial, ci se formează
din toți copiii-personaje, care sunt, toți, axiali. Așadar, e vorba de
o povestire (și un univers) cu mai multe axe.
-
E, în toate povestirile de aici, o teamă de a nu pierde
valorile copilăriei; farmecul ei poetic, statutul ei existențial de
adevărat paradis: „Scoală, bre, îl tot ghiontea Castravetele cel Mare
pe Castravetele cel Mic. Scoală și vezi lumea, că deseară o
să
fii de acum moșneag".
-
Replica este sugestivă și prozatorul răstoarnă mereu
situațiile astfel ca să triumfe întotdeauna Copilăria: Cizmarul devine
doctor lecuindu-i pe cei din jur cu voie bună, o privighetoare
prigonită și cu aripile tocite de zbor în căutarea puilor se întoarce
acasă pe aripile puilor căutați, cei doi vânători cu trei ochi vânează
în
loc de mistreți propriul porc, dar îl împart frățește
în două conform înțelegerii, Bom-boana-ursului, leac căutat de
împărăteasă, este făcută de Piticul cel Mare din bomboane obișnuite
atârnate pe aripile morii. Prin stratageme
istețe
piticii fac să biruie Binele și Adevărul, punând la
punct orice viclenie sau nesocotință a împăratului sau a
piticilor-nătângi.
-
Pantalonia
e
scrisă cu o fantezie sclipitoare,
cu
lirism și cu
o
desfășurare epică rapidă
și
plină de imprevizibil.
-
Spiridon Vangheli și-a consacrat întreaga
sa
activitate și viață copiilor. Prozator care a însușit
arta narării pentru cei mici, cultivând cu măiestrie nuvela,
miniatura, basmul
și
semibasmul. A făcut traduceri din cei mai mari
scriitori pentru copii ai
lumii și a
întocmit
mai
multe manuale școlare.
-
Diploma de Onoare Andersen (1974), Premiul de
Stat al Republicii (1980), Premiul
de
Stat Unional (1988), titlul de Scriitor al poporului
(1992)
și Premiul Academiei
Române (1996)
au
pecetluit prestigiul scrisului
moldovenesc contemporan
pentru copii.
-
Dacă despre
localitatea
lui Ciuboțel se spune
că
e satul cu Stea, Spiridon
Vangheli este
omul născut
sub
Steaua norocoasă
a
copilăriei.
-
|