SUMAR

Nota bibliografului. Conversia scrierilor nelatine

CUVÂNT DESPRE SPIRIDON VANGHELI

Mihai Cimpoi. Turnul dorului

Stanislav Rassadin.  Copacii cântă cu păsările

Olguţa Caia.  De la Bădiţa din Humuleşti - la Bădiţa din Chişinău

Vlad Ciubucciu. Strămoşii lui Guguţă cel Bun

Dumitru Vacariu. O candelă cu flacără de aur

Grigore Vieru. Tu ştii

Aprecieri

Dragă nene Spiridon Vangheli: scrisori de la copii

Din confesiunile scriitorului

Tabel cronologic

A FORWARD ABOUT SPIRIDON VANGHELI

Mihai Cimpoi. The tower of Homesickness

Stanislav Rassadin.  The trees sing with the birds

Appreciations

Dear uncle Spiridon Vangheli

Biographical information on Spiridon Vangheli

OPERA LITERARĂ

În original

În alte limbi

Lucrări scrise în colaborare

PUBLICISTICĂ

SPIRIDON VANGHELI - TRADUCĂTOR

SPIRIDON VANGHELI - SELECŢII

REFERINŢE CRITICE

DEDICAŢII ÎN VERSURI

SCRISORI DE LA COPII

INTERVIURI, DISCURSURI

BIBLIOGRAFII

MATERIALE AUDIOVIZUALE

Înregistrări pe disc

Filme cu desene animate

Diafilme

Emisiuni televizate

Mihai Cimpoi

TURNUL DORULUI

În poveştile medievale pentru copii zânele răsplătesc virtuţile şi pedepsesc faptele rele. Ele, aceste zâne, cunosc bine hotarul dintre bine şi rău, dintre frumos şi urât, punând în categorii distincte cinstea, cuminţenia, necinstea şi neascultarea. Celor cuviincioşi li se dă darul, aşa cum observa şi Perrault în prefaţa la „Basmele" sale, ca la fiecare vorbă să le iasă câte o perlă, iar celor obraznici o broască şi-un broscoi. Dacă grecii şi romanii au căutat să investească poveştile cu o morală clară, iar evul mediu a preferat basmele cu zâne, ascunzând tâlcul moralizator în savoarea istorisirii, scriitorii secolului nostru îşi anunţă predilecţia pentru povestirea-basm, în care miraculosul şi concretul real îşi revendică aceleaşi drepturi. Zânele au dispărut, faptele răsplătind şi pedepsind ele însele, fără accente didactice speciale şi fără transportarea întregii acţiuni în sfera fabulosului. În poetica basmului cult de azi accentul s-a deplasat în chip vădit spre universalitatea concretului. Fantasticul îl salvează acolo unde se întrevede totuşi o oarecare neputinţă a lui, adică în clipele în care este învins de vis. Ciuboţel nu e mai ingenios decât Guguţă; pur şi simplu visează mai rnult şi îşi propune să facă mai multe. Primul e erou de basm modern, al doilea de povestire care doar explorează convenţionalul.

Spiridon Vangheli a debutat cu balade, gen în care concretul capătă tocmai dimensiuni epice şi legendare: ca să scape de invazia turcilor podgoreanul duce leagănul în vie ca să crească viitorii haiduci; în „Şalul verde" elementul convenţional pare mai îndrăzneţ, dar şi aici mama ajunge la curtea Soarelui care-i tot pe pământ; iar in „Balada plugarului" avem cel mai împământenit chip al ciclului baladesc: „Şi s-a dus Ion şi basta / N-avea când să fie Newton / Nici Columb şi nici Kopernik - / A ţinut de coarne plugul / Să hrănească lumea asta", „Îndeobşte Vangheli, - menţiona în urarea sa de drum George Meniuc, - meditează mult asupra celor obişnuite, simple, aflate în preajma omului de demult".

De la debut şi până la „Pantalonia - ţara năstruşnicilor", în care reapare peripeţia concretă cu toate pornirile diabolice ale copilăriei, Spiridon Vangheli n-a forţat obişnuitul şi simplitatea - două dintre marile categorii ale copilăriei. Guguţă, Ciuboţel şi Titirică n-au nevoie de tărâmuri miraculoase - de palate regale, de castele, insule de comori etc. - ci numai de câte un fir de lumină stelară, de câte un pui de lună şi de câte un turn de dor ca să-i unească pe cei mici cu cei mari plecaţi de acasă. Lor le este de ajuns o vale modestă a Răutului cu apă până la genunchi, cu copaci stingheri cărora „le-a intrat în cap să crească", cu cireşi din care la o adică ai mai putea să furi ca Nică a lui Ştefan a Petrei.

Elementele concrete sunt saturate de poezie, ele au povestea lor, existenţa lor legendară, singura cădere a zăpezii peste un lan de grâu dezvăluie adânci rădăcini istorice: într-o casă (un bob de grâu) şade Ştefan-Voievodul, înconjurat de oşteni, în altele îi găsim pe Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Făt-Frumos şi Eminescu, Creangă, Barbu Lăutaru... Numai „vânzători de neam şi ţară nu au adăpost". Tot aşa de-un veac de zile, / Omul le aruncă-n ţărnă / Toamna câte o căsioară, / Iar sătenii, iar sătenii / Fac ce fac şi ies afară / Şi... se face primăvară.

Am putea spune într-un singur cuvânt că baladele lui Spiridon Vangheli exaltă vitalitatea concretului. Pe frontul lor solar izbucnesc muguri, se desfac flori, se pigmentează verdele, se întind, suave, ramurile, se îngână fratern ziua cu noaptea, pregătind prospeţimile dimineţilor şi se cheamă elementele în marea uniune orfică: ...Ieşi, soare, ieşi / A-nflorit / Astă noapte / Un cireş!

Mai este nevoie să vorbim aici de o înrudire cu folclorul copiior şi în genere cu procedeele din baladele populare?

Există în întreaga creaţie a lui Spiridon Vangheli o obsesie a luminii stelare, a albului în general. Concretul îmbracă, deci, această mantie regală a purităţii. Ninsorile cauzează momente de îndelungată şi poetică reverie, ele aduc somnul înflorit de vise ale copilăriei: „...Dar către seară a prins a fulgui. Cădeau nişte fulgi mari cum nu mai văzuse băiatul. Când a înnoptat de-a binelea pământul devenise alb-dalb. Guguţă a aşteptat încă multă vreme la fereastră să stea ninsoarea_{: -} până 1-a găsit mama într-un târziu adormit, cu un bumb în mână".

În „Steaua lui Ciuboţel" întregul univers se naşte din zăpezi, toate personajele de poveste sunt oameni de omăt: Mătuşa Dalba, Moş Dalbu, Ucu. E un sens poetic adânc în această uniune a copiilor cu făpturile de zăpadă, pe care primăvara le transformă în chipuri ale frumuseţii. Astfel pe locul unde a stat Mătuşa Dalba apare tocmai Sora Soarelui: „tata a pus nişte poloboace în sarai: care venea s-o vadă, trebuia să se scalde întâi - păi, dă ochii cu Sora Soarelui! Cei cu căruţe se opreau la fântână şi aruncau şi peste cai o căldare-două de apă. Alţii îşi spălau maşina lună, numai unul şi-a lăsat tractorul ne-e-gru şi unsuros cine ştie unde în drum şi a venit pe jos. Anume lui i-au dat în sarai cel mai mare poloboc. Femeile se scăldau acasă şi veneau fuga: una, ca s-o vadă pe Sora Soarelui, apoi ca să aducă albituri curate, că bărbaţii lor nu puteau ieşi din sarai".

Adulţii trec în proza lui Spiridon Vangheli printr-un purgatoriu al copilăriei. Isteţimea lui Guguţă şi Ciuboţel îi readuce în sfera candorilor şi a purităţii dintâi. Iar sensul etic dezvăluit în episodul cu Sora Soarelui este, că frumosul se naşte din puritatea visului. Ghiocica e prima întruchipare a unei asemenea legităţi.

Micii eroi nu numai că găsesc soluţii ingenioase sau răstoarnă situaţiile în favoarea lor: ei au un punct de vedere asupra lumii, îşi cer un statut de existenţă autonomă, plină de un farmec aparte.

Astfel, regula jocului se impune şi comportamentului oamenilor maturi.

E un puternic efect de democratizare: cei mici sunt înzestraţi cu înţelepciune, iar cei mari sunt angajaţi în joc. Avem de a face nu cu o inversare de roluri, ci cu o completare reciprocă. Orice act de nedreptăţire din partea adulţilor este reparat de înşişi copiii; mai mult decât atât: adulţii sunt nevoiţi să se copilărească în sensul bun al cuvântului. „Cei mari au ce învăţa şi de la cei mici", spunea prozatorul în „Tânărul leninist" („Florile dalbe"), acesta fiind un laitmotiv al întregului scris, căci Guguţă nu numai îşi face o bancă, ascunde copiii sub cuşmă, îşi face un scrânciob din cumpăna fântânii sau călătoreşte cu polobocul pe ape imaginare, ci şi o învaţă pe mama cum să se plimbe cu bicicleta, se răzbună pe frizer, scoate satul la săniuş; iar Ciuboţel nu se joacă numai de dragul jocului cu oamenii de zăpadă, ci şi demonstrează oamenilor, după cum am văzut, rostul purităţii spirituale.

De ce ne captivează isprăvile lui Guguţă, Ciuboţel şi Titirică? Dacă ele ar fi numai pur epice, s-ar transforma în detective amuzante şi mai mult nimic. Or, în ele se proiectează lumina personalităţii copilului. Sunt, deci, o continuare a visului şi o sublimare a lor în contextul concret al vieţii. Logica jocului cufundă epicul în epic şi estetic. Mătuşa Dalba ca soră a Cerului se transformă în mod firesc în soră a Soarelui.

Turnul Dorului e absurd şi bagă groaza în oameni, dar se dovedeşte a fi un punct de comunicare sufletească, de reducere a distanţei. Nonsensul îşi vădeşte un sens grav. E taina basmului, de care s-a pătruns în scrisul său Spiridon Vangheli: „Ningea. Când s-a întors de la fermă, dorul trop-trop-trop a venit pe urmele lui înapoi acasă. Şi cum a intrat Ciuboţel în ogradă, i s-a făcut iar dor de mama.

-    Tuca, uca, o? De ce eşti amărât, bre? - îl întreabă Mătuşa Dalba.

-    Că-s mic şi nu pot s-o văd pe mama de acasă ... Ia să fiu aşa de înalt cât e copacul cela, a? Aş umbla prin ogradă şi mama m-ar vedea de la fermă!"

         Intre dorinţa copilului şi realizarea ei nu există o distanţă psihologică, ci una convenţională pe care jocul o poate imediat lichida. Cu ajutorul băieţilor de zăpadă, a piticului şi câinelui Faraon turnul este construit într-o singură noapte din pietre şi mortar: „turnul era aşa de înalt, că noaptea, pe lună, nici nu-i vedeai vârful de jos!"

         Jocul îşi este suficient sie însuşi. El înseamnă vis cu toţi sorţii de izbândă. Toate elementele, copiii, animalele, plantele, stelele, fraternizează: constituie un singur univers. Pomenitul mai sus câinele Faraon, cocostârcul Haralamb, Ghiocica, nourul Gavril, fluturele Chiril, albina Măriuţa, puiul de melc Culăieş, Steluţa, băiatul de zăpadă Ucu, rândunica Pachiţa, mâţa Tecla - iată inventarul etnic al universului copilăriei, aşa cum poate fi desprins din „Steaua lui Ciuboţel". Aventurile lui Ciuboţel sunt colective, echipa de ajutoare e mereu alături de el. Copilul nu poate fi un insular, eul său fiind puternic accentuat, dar şi socializat în acţiunile sale. Iată încă un adevăr pe care ni-l spune prin prozele sale Spiridon Vangheli.

         Lumea copilului e complexă, marile avânturi constructive coexistând cu pornirile diabolice spre aventură. Guguţă e fiul bunei credinţe, Ciuboţel e fiul visului şi al dorului, Titirică e, însă, plăzmuirea înclinării spre şotie: un demon miniatural al răului, un Mefisto al copilăriei. Jules Renard, polemizând cu conceptul iugolian de copil înger, pledează pentru o reînnoire a literaturii pentru copii prin care să se excludă dulcegăria: „Nu copilul care spune glume isteţe, ci acela care îşi înfige unghiile în toate lucrurile ce i se par fragede. Părintele trebuie să fie preocupat mereu să i le retragă". (Jurnal, 1890).

         Copilul bomboană, copilul bătrâncios care acţionează după scheme imaginate de maturi, copilul scăldat în lumina trandafirie a binelui, idilic, sunt, desigur, concepte vulgarizatoare. Fără să fie neapărat „un mic animal agresiv", (el are într-o mai mare doză fondul funciar al bunătăţii naturii), năzdrăvănia este un dat organic al lui, o condiţie esenţială a jocului.

         Titirică e un şotelnic care ne fascinează, faptele lui înscriindu-se în limitele sferei de vrajă a copilăriei. Ele se întorc, fireşte, ca un bumerang asupra lui. Dar şi aici Spiridon Vangheli nu acceptă un ton moralizator; atâta doar că şarjează, îngroaşă liniile spre a scoate în relief comicul situaţiei, sensul ca atare al faptei. Morala e înlocuită cu clipirea şireată din ochi. Şotia e pedepsită de zâne, numai că prin detalii învăluite.

         Titirică e un anti-Guguţă şi un anti-Ciuboţel, fie şi prin împrejurarea că nu mai este un erou de basm sau de semibasm. Faptele lui sunt absolut împământenite, umorul nemaifiind însoţit de elemente convenţionale, ci de o undă suavă de lirism. E singurul semn al idealizării copilăriei, marea miză fiind autenticitatea.

         De un comic savuros este nuveleta „Cum şi-a făcut Titirică statuie". Dacă Ciuboţel construieşte un turn al dorului, noul erou al lui Spiridon Vangheli îşi imaginează şi îşi înalţă o statuie, dovadă că este pătruns de o „vanitate" mai accentuată decât ceilalţi doi:

         „-După moarte mi-or pune statuie ori nu, dar dacă o fac cu mâna mea, e bun făcut! - chibzuia Titirică prin ogradă.

         De pus are s-o pună în faţa casei, cu faţa la drum, nu ştie însă din ce s-o facă? Dacă o clădeşte din cărămidă, o să samene cu un hogeag, nu cu Titirică. Din piatră? Tot nu e treabă ... o să aibă nişte buze, vă-hă-hă!

         Şi când nu era tata acasă, băiatul a cărat nisip, a adus nişte ciment, o căldare de alabastru, un poloboc de apă şi o fotografie de-a lui în picioare. Apoi şi-a suflecat mânecile, dar cum nu da, nu ieşea nimic.

         De, la clădit se pricepea oleacă: a făcut chiar dăunăzi o căsuţă pentru câinele Filea ... Dar iaca să clădească oameni, nu-1 ajungea capul: ieşea o momâie ... Până la urmă a găsit o buturugă pe care a scris cu un chiron înroşit: Titirică întâi 1971 - 20..."

         Când găseşte soluţia cea mai ingenioasă, apare şi pedeapsa, năzdrăvănia lui sfârşind într-un trist eşec:

         „Şi cum stătea pe buturugă, huştiuliuc! - toarnă peste picior o căldare de alabastru amestecat cu apă şi cu ciment.

         Piciorul monumentului a ieşit numai bun. Acum chiar că se oprea lumea şi se uita crucită la dânsul, mai ales când s-a împietrit alabastrul şi statuia a prins a urla:

-    Vă-le-u-u!"

         Titirică e eroul care ne demonstrează cu prisosinţă că Spiridon Vangheli concepe copilul ca pe o realitate complexă în care bunătatea funciară şi pornirea diabolică spre aventură se împacă de minune. Prin aceasta se şi explică priza pe care o are la cititorii de pe tot globul. „Isprăvile lui Guguţă" au fost traduse în peste 40 de limbi. A apărut în foarte multe ţări „Steaua lui Ciuboţel", iar „Pantalonia - ţara piticilor" în 1989 a fost recunoscută drept cea mai bună carte a anului.

         Pantalonia este denumită în titlu Ţara Năstruşnicilor şi ea apare, într-adevăr, în cartea lui Spiridon Vangheli ca un tărâm al unor oameni ciudaţi şi al unor întâmplări ciudate sub semnul Năstruşniciei, adică al Năzdrăvăniei ce sfidează banalul, comunul. Povestirile despre Guguţă se menţineau în zona cotidianului, cele despre Ciuboţel îşi adăugau elemente de semifantastic, în Pantalonia ... cadrul realist se mai păstrează doar în elementele lui concrete (sat, oameni, păsări); fantasticul aici e potenţat mai cu seamă în sensul că întreg universul apare „copilărit": norii, stelele, soarele, păsările se comportă ca nişte copii.

         E o viziune antigulliverică, antihiperbolică, dimensiunile universului „real" fiind micşorate de două ori: avem de-a face cu pitici şi pui de pitici; altfel zis, cu nişte oameni-copii şi cu copiii acestora. Copilul nu doar corectează lumea ci o face mai plină de culori, sensuri, de valori, constituie o lume ca atare. Întregul univers apare ca o imensă scenă a copilăriei plină de candoare. Dragostea, prietenia, categoriile existenţei (viaţa, moartea), valorile spirituale şi morale sunt prezentate din punctul de vedere al copilului. Nu scriitorul povesteşte despre ele pentru copil, aşa cum proceda până acum în fond, ci copilul e acela care le povesteşte (le vede şi înţelege pentru scriitor şi pentru noi, cititorii-adulţi). Intuiţia prozatorului a dictat – aci - necesitatea nu a unui singur personaj (de tipul lui Guguţă sau Ciuboţel), ci a unei colectivităţi de copii (copii-adulţi, cum spuneam). Pantalonia nu se constituie, ca satele Trei-Iezi sau Turturica, în jurul unui personaj axial, ci se formează din toţi copiii-personaje, care sunt, toţi, axiali. Aşadar, e vorba de o povestire (şi un univers) cu mai multe axe.

         E, în toate povestirile de aici, o teamă de a nu pierde valorile copilăriei; farmecul ei poetic, statutul ei existenţial de adevărat paradis: „Scoală, bre, îl tot ghiontea Castravetele cel Mare pe Castravetele cel Mic. Scoală şi vezi lumea, că deseară o să fii de acum moşneag".

         Replica este sugestivă şi prozatorul răstoarnă mereu situaţiile astfel ca să triumfe întotdeauna Copilăria: Cizmarul devine doctor lecuindu-i pe cei din jur cu voie bună, o privighetoare prigonită şi cu aripile tocite de zbor în căutarea puilor se întoarce acasă pe aripile puilor căutaţi, cei doi vânători cu trei ochi vânează în loc de mistreţi propriul porc, dar îl împart frăţeşte în două conform înţelegerii, Bom-boana-ursului, leac căutat de împărăteasă, este făcută de Piticul cel Mare din bomboane obişnuite atârnate pe aripile morii. Prin stratageme isteţe piticii fac să biruie Binele şi Adevărul, punând la punct orice viclenie sau nesocotinţă a împăratului sau a piticilor-nătângi.

         Pantalonia e scrisă cu o fantezie sclipitoare, cu lirism şi cu o desfăşurare epică rapidă şi plină de imprevizibil.

         Spiridon Vangheli şi-a consacrat întreaga sa activitate şi viaţă copiilor. Prozator care a însuşit arta narării pentru cei mici, cultivând cu măiestrie nuvela, miniatura, basmul şi semibasmul. A făcut traduceri din cei mai mari scriitori pentru copii ai lumii şi a întocmit mai multe manuale şcolare.

         Diploma de Onoare Andersen (1974), Premiul de Stat al Republicii (1980), Premiul de Stat Unional (1988), titlul de Scriitor al poporului (1992) şi Premiul Academiei Române (1996) au pecetluit prestigiul scrisului moldovenesc contemporan pentru copii.

         Dacă despre localitatea lui Ciuboţel se spune că e satul cu Stea, Spiridon Vangheli este omul născut sub Steaua norocoasă a copilăriei.