SUMAR

Nota bibliografului. Conversia scrierilor nelatine

Claudia Balaban. Biblioteca lui Grigore Vieru

Mihai Cimpoi. Moarte întru adevăr

Spiridon Vangheli. "Bade Grigore, maşina aşteaptă afară ..."

Ion Hadârcă. Grigore Vieru sau Axul postumităţii testamentare

Vlad Ciubucciu. Copilul cel mare al neamului

Tabel cronologic

OPERE

Poezie. Proză

Lucrări scrise în colaborare

Publicistică

Grigore Vieru şi muzica

Înregistrări audio-video

Grigore Vieru — traducător

Grigore Vieru — alcătuitor

REFERINŢE CRITICE

Lucrări generale

Recenzii şi articole despre cărţi aparte

Versuri dedicate poetului

Interviuri, dialoguri, mese rotunde

SPIRIDON VANGHELI

scriitor

"BADE GRIGORE, MAŞINA AŞTEAPTĂ AFARĂ ..."

Grigore Vieru îl avea pe Dumnezeu în suflet, el a îndumnezeit lumea. Nu mai ştiu un alt creator a cărui fiinţă să se contopească într–atât cu cele scrise. Aici este forţa cea mai mare a lui Vieru – creaţia lui vine dintr–un izvor divin.

Nu te poate cuceri opera celui care te trimite la biserică, iar el rămâne acasă şi chefuieşte cu diavolul!

Când scria, Grigore într–atât se scufunda în sine, că uita cele mai elementare lucruri.

– Spiridon, aud glasul lui în receptor, spune–mi, te rog, care e numărul telefonului meu de acasă?

– Asta–i bună! Glumeşti, Grigore?

– Pe cuvânt că l–am uitat, spune–mi–l, te rog.

– Dar cum de n–ai uitat telefonul meu?

– E–e, pe–al tău cine nu–l ţine minte…

Când au auzit unii năstruşnici de la Uniunea Scriitorilor întâmplarea aceasta, pe loc i–au şi făcut partea a doua: Cică Vieru a intrat într–o cabină cu telefon automat din centrul oraşului şi nu ieşea de acolo…

– Ce stai aici, Grigore?

– Aştept să mă sune Vangheli. (Pe atunci nu erau telefoane mobile.)

Când am făcut Abecedarul, ne–am ascuns la Vadul lui Vodă. El scria poezia, eu – proza, dar lucrul mergea greu, trebuia să operăm numai cu literele învăţate. Colac peste pupăză, au aflat compozitorii unde se ascunde Vieru. Când mă uit, ia–l de unde nu–i! Cum totuşi să–mi arate că nu m–a lăsat chiar singur cu toate problemele Abecedarului, dar să–i împace şi pe compozitori, şi pe cântăreţi? Şi a găsit cum: el nu se întorcea cu mâna goală de la o nuntă sau o cumetrie, pe unde îl invitau.

– Hai, nu te supăra. Ia vezi cum sunt textele astea, şi râdea. N–am stat degeaba acolo, numai să nu fi scăpat vreo literă neînvăţată, că mă încurca toba…

Compozitorii însă nu–i dădeau răgaz. Când am văzut că acolo nu mai puteam rămâne, i–am zis:

– De mâine ne mutăm la mine acasă, ne întoarcem la Chişinău.

A doua zi, dis–de–dimineaţă, apare în prag, nedormit şi ostenit peste măsură.

–       Ce–ai făcut astă noapte, Grigore?

–       Păi, se uită el vinovat la mine, n–am lucrat la Abecedar, la altceva… Unde am ajuns noi acolo, la ce literă? Continuăm?

–   Nu, Grigore. Eu zic să te odihneşti o oră – două, şi trag perdelele la ferestrele din cabinet.

Umblam cu soţia în vârful degetelor prin casă, dar el nici gând să adoarmă. Nu multă zăbavă, aud că mă strigă:

– Spiridon, litera asta… e învăţată?

– Dormi, e învăţată.

Să fi trecut vreo 15 minute, nu mai mult. Uşa se deschide şi iese Grigore din întunericul cabinetului. Nu mai era cel de odinioară, scuturase oboseala şi zâmbea tainic. M–a rugat să–i dau repede o foaie de hârtie. Aşa s–a născut minunata poezie pe care de atâţia ani o ştiu toţi copiii acestui pământ: „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte,/ Când la fereastră cântă,/ Ea le–ar lua, ştiu bine,/ Din limba noastră sfântă” (Frumoasă–i limba noastră).

Cam în duhul acesta a fost scris întreg Abecedarul.

Acum închipuiţi–vă că pe atunci Ministrul Învăţământului era groaza republicii – marele ideolog Evghenii Postovoi!

De treizeci şi trei de ori au încercat să ne închidă drumul în şcoală şi de atâtea ori n–au reuşit. (Treizeci şi trei de recenzii comandate de minister!!!)

Prima învăţătoare care a sărit în apărarea Abecedarului nostru a fost doamna Eudochia Guţan, reîntoarsă din exilul siberian. Ţin minte autograful pe care i l–a scris apoi Grigore Vieru: „Doamne, nu ne da mulţi bani,/ Dă–ne, Doamne, mulţi Guţani!”.

Acest Abecedar a apărut apoi în grafie latină, ilustrat de pictorul Lică Sanciuc. Când a venit corectura, Grigore îmi spune:

– Hai s–o citim la mine acasă, azi nu mă deranjează nimeni.

M-am dus, că erau pagini multe şi trebuia să le întoarcem până în seară la tipografie.

–   Ştii ce, propune Grigore, hai să le înşirăm pe podea. Când eram mic, mă culcam pe burtă, ca să văd cum miroase iarba verde care răsare din pământ.

Odaia cea mare s–a umplut cu pagini colorate şi ne–am culcat pe burtă ca să le citim, eu la un colţ de odaie, Grigore la altul. Abia am zis „Doamne ajută” şi intră în casă Ion Aldea–Teodorovici:

– Bade Grigore, maşina aşteaptă afară…

Grigore sare în picioare:

– Spiridon, iartă–mă, dar trebuie să mă duc. Am uitat de înţelegerea asta… Şi– mi dă cheile de la casă.

– Măi Grigore, am deschis gura să–l cert, dar îngerul păzitor m–a oprit şi azi îmi pare bine că m–a oprit, i–am făcut semn lui Grigore să se ducă cu Ion Aldea–Teodorovici şi eu am rămas în casa lui, acolo, pe podea, „ca să văd cum miroase iarba verde care răsare din pământ…”.

Şi iată că Ion Aldea–Teodorovici l–a luat în cer pentru totdeauna. El o fi scriind acum un Abecedar pentru îngeri, Ion îl pune pe note, iar noi mai rămânem cu iarba verde, ca să–l auzim pe Grigore şoptind: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi!”.