SUMAR

Nota bibliografului. Conversia scrierilor nelatine

Claudia Balaban. Biblioteca lui Grigore Vieru

Mihai Cimpoi. Moarte întru adevăr

Spiridon Vangheli. "Bade Grigore, maşina aşteaptă afară ..."

Ion Hadârcă. Grigore Vieru sau Axul postumităţii testamentare

Vlad Ciubucciu. Copilul cel mare al neamului

Tabel cronologic

OPERE

Poezie. Proză

Lucrări scrise în colaborare

Publicistică

Grigore Vieru şi muzica

Înregistrări audio-video

Grigore Vieru — traducător

Grigore Vieru — alcătuitor

REFERINŢE CRITICE

Lucrări generale

Recenzii şi articole despre cărţi aparte

Versuri dedicate poetului

Interviuri, dialoguri, mese rotunde

ION HADÂRCĂ

scriitor

GRIGORE VIERU SAU AXUL POSTUMITĂŢII TESTAMENTARE

       

Pentru Marii Poeţi, ironia sorţii le pregăteşte adeseori Metafore dintre cele mai surprinzătoare, dar şi mai greu descifrabile/dezlegabile din Fuiorul subtil al necruţătoarelor Parce. Atât de încâlcit li se deapănă Fuiorul destinului, că trebuie să li se stingă lumina ochilor pentru a li se aprinde, peste ani, adevărata proiecţie cosmică a menirii lor de aştri cereşti…

Lumina ochilor poetului Grigore Vieru (n. 14.02.1935) s–a stins într–un miez de ianuarie după un tragic accident rutier, ce a avut loc chiar în noaptea, ce a succedat zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, nemuritorului şi nealinatului Luceafăr al poeziei şi limbii noastre româneşti. Sfâşietor de dramatic, se rupea un destin pământesc, dar, providenţial, se relua legământul unui traseu iniţiatic, de dincolo de ochii muritorilor, a unei adevărate Stele de Vineri: „Ştiu: cândva la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare, / Stinge–mi–s–or ochii mie / Tot deasupra Cărţii Sale…”. Astfel avea să se împlinească providenţialul poem Legământ, scris încă în 1964 ca un veritabil preambul la o Operă poetică şi o Viaţă de artist, pecetluită întru Cuvânt.

Iubit şi solicitat, adulat de admiratori şi contestat de răuvoitorii şi invidioşii care nu–i puteau ierta popularitatea, tirajele numeroase şi auditoriile crescânde, Grigore Vieru de–a lungul întregii sale cariere literare totuşi şi–a adunat migălos cititorii cu minunatele sale manuale de pedagogie Albinuţa şi Abecedarul instruind generaţii întregi, aidoma unei albinuţe–regine, odrăslindu–şi roiul tot mai spornic şi mai sănătos.

În Republica Moldova, în special în spaţiul capitalei, orice manifestare mai de amploare se obişnuieşte a fi comparată cu noianul primei Mari Adunări Naţionale din 27 august 1989 când circa 1 mln. de basarabeni s–au adunat în inima Chişinăului pentru a–şi revendica drepturile naţionale, vestind lumii zorile deşteptării noastre. O asemenea Adunare, dar cu mult mai tristă, de cortegiu funerar, s–a desfăşurat în 1992, la dispariţia marilor săi prieteni, Doina şi Ion Aldea–Theodorovici, cei care i–au interpretat o suită de cântece admirabile: Iartă–mă, Reaprindeţi candela, Răsai, La mănăstirea Căpriana, Trei culori ş. a. Peste ani, în acel fatidic ianuarie, puhoaiele de oameni invadaseră din nou arterele oraşului, revărsându–se într–o altă Mare Adunare Naţională împietrită–n durere. Poetul ieşean Nichita Danilov remarcase atunci: „La Chişinău, învestitura lui Barack Obama a fost eclipsată de funeraliile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului şi al înfrăţirii românilor de dincolo şi de dincoace de Prut…” (N. D., Pe marginea funeraliilor lui Grigore Vieru, LR, nr. 1–4, 2009, p. 232). Ecourile s–au reverberat şi s–au adunat în alte publicaţii şi antologii. Astfel încât la scurt timp, sub îngrijirea lui Daniel Corbu la Editura „Princeps Edit” din Iaşi apare consistenta antologie Grigore Vieru în amintirile contemporanilor, iar un număr special al revistei chişinăuiene „Limba Română”, nr. 1–4 2009, redactor–şef Al. Bantoş) dedică memoriei poetului întregul său spaţiu de peste 400 de pagini! Academicieni, poeţi, scriitori, cititori de pe diverse meridiane îl evocă în pagini deosebit de vibrante. Nu au întârziat nici volumele de autor. Poetul şi ziaristul bârlădean Mihai Sultana Vicol, la aceeaşi editură „Princeps Edit”, lansează cartea, polemică în multe privinţe, Grigore Vieru, pontiful limbii române (2009). Ea se înscrie în şirul zecilor şi zecilor de studii, eseuri monografice, teze de doctorat, care au fost anterior dedicate creaţiei şi vieţii Marelui Poet. De precizat că prima monografie dedicată creaţiei lui Grigore Vieru – Mirajul copilăriei – este semnată de acad. Mihai Cimpoi şi apare în acelaşi an, 1968, cu volumul de versuri Numele tău, prefaţat de Ion Druţă, volum care, afirmă istoricii literari, a produs schimbarea la faţă a poeziei române din literatura Basarabiei postbelice, impregnată de tarele realismului socialist şi dogmele luptei de clasă cu „limba burghezo–moşierească” a puriştilor junimişti. Cultivând un vers liber şi dezinhibat, densă şi suculentă prin simboluri, ritmuri şi sugestii adânci palpitante, cartea Numele tău îndrăznea, pentru prima dată după dezgheţul hruşciovist, să invoce curajos nume notorii ale culturii române: George Enescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi. De aici încolo, până la un alt dezgheţ, cărţile poetului au fost mereu citite cu lupa, însă cerberii regimului nu mai aveau ce–i face.

Poezia sa sparge fruntariile şi este tot mai cunoscută şi mai apreciată din Japonia până în Finlanda, din Bulgaria până–n Franţa şi din Germania până în Israel. Michael Bruchis, Klaus Heitman, Ognean Stanboliev, Marius Čaklais, Ghivi Alkhazişvili, sunt doar câteva nume din cele ce–l apreciază înalt. Poetul Alain Bosquet, afirmă criticul Mihail Dolgan, cunoaşte lirica lui Grigore Vieru, traducând din lirica românească şi admirând îndeosebi celebrul Formular vierean (M. Dolgan, Dialogismul discursului liric al lui Grigore Vieru, în Literatura română postbelică). Alex. Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Fănuş Băileşteanu, Ana Bantoş, Theodor Codreanu, Ion Ciocanu, Alexandru Burlacu, Elena Ţau, Veronica Postolachi şi alţi critici, cercetători, pedagogi, doctoranzi, ziarişti îi dedică studii monografice, eseuri şi tezele de doctorat.

Grigore Vieru, prin traducerile sale în alte limbi, bineînţeles că făcea un mare  serviciu acestei palme de pământ, uitate de lume, dar la un moment dat se părea că este mai apreciat şi mai editat pe alte plaiuri decât în propria casă. În anii ’80 poetul rus pentru copii Iacov Achim îi traduce Albinuţa apărută la cea mai prestigioasă editură moscovită pentru copii ”Детская литература” – ”Весёлая азбука” într–un tiraj de câteva sute de mii de exemplare, în condiţii grafice excelente şi epuizată imediat de pe tejghelele librăriilor din ţară. La fel, Editura ”Советский писатель” îi lansează volumul antologic de Opere alese (”Избранное”) în 1984, volum migălit de unii din cei mai înzestraţi poeţi şi traducători ruşi: Veaceslav Kuprianov, Novella Matveeva, P. Gluşko, A. Starostina, K. Kovalgi,     Iu. Kojevnikov etc.

Însă dorul şi inima poetului spre alte spaţii tânjea. În anul de graţie 1978 Grigore Vieru, primul dintre poeţii basarabeni postbelici, face o breşă în zidul sovieto-chinezesc de la Prut, prin osârdia confratelui său Mircea Radu Iacoban apărându–i la Iaşi, Editura „Junimea” memorabilul volum de poeme Steaua de Vineri. Doi mari poeţi români Nichita Stănescu şi Ioan Alexandru îi binecuvântează intrarea în Panteonul poeziei naţionale. Nichita Stănescu se lasă cucerit de armoniile basarabeanului, subliniind: „Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor de curata şi pura lui poezie”. Iar Ioan Alexandru îl completează: „Citind versurile acestui adânc poet cuprinse în câteva cărţi, am regăsit aceeaşi sete după curăţenie şi adevăr întru statornicie şi bună rodire ce i–a întemeiat în cuvânt pe toţi marii poeţi!”

Un suflu nou, de adevărată „transfigurare a naturii, gândirii în natura naturii” aducea această carte de poeme: „Uşoară, maică, uşoară / C–ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ” („Făptura mamei”). Versurile transmit evanescenţa unor imagini epifanice – seminţele, aceşti copii ai speciei umane marchează trecerea generaţiilor şi încolţirea speranţelor. „În priviri cu–n fel de teamă” proiectează raza vederii metafizice; „Fericită, totuşi, eşti” fixează starea beatitudinii paradisiace; „Iarba ştie cum te cheamă” marchează teluricul, care protejează taina creatorului, iar „Steaua ştie ce gândeşti” restabileşte comunicarea transcendentă. Hotărât lucru, Grigore Vieru este şi un poet al străluminărilor metafizice, fapt evidenţiat mai ales în ciclul de aforisme: „Mişcarea în infinit”.

De la Acum şi în veac, prin Strigat–am către tine şi până la ultima, în ordinea apariţiilor, carte de căpătâi Taina care mă apără, dar mai ales după trecerea la cele veşnice a măicuţei Eudochia, atât de inspirat cântată de Poet, devine tot mai obsedantă tema morţii, într–un mod cu totul inedit simţită şi interpretată filozofic de Poet: „Mare eşti Moarte / Dar singură tu, / Eu am Ţară unde muri / Tu, nu, tu nu!..” De altfel, criticul Alex. Ştefănescu îi recunoaşte excelenţa cântării sublimului şi tragicului sentiment matern în lupta cu tanaticul recunoscând că Gr.Vieru ar fi meritat un Nobel pentru aceasta.

În altă ordine de idei, într–un studiu de interferenţe „Despre legăturile psihologiei analitice cu opera literară” renumitul psiholog Carl Gustav Jung defineşte cu exactitate natura rizomică germinatoare a Arhetipului, înzestrat cu participation mistique, subliniind: „Orice legătură cu arhetipul, fie ea trăită sau doar rostită, este „emoţionantă”, adică impresionează; căci ea provoacă în noi un glas mai puternic decât al nostru. Cine vorbeşte cu prototipuri, vorbeşte cu mii de voci parcă, impresionează şi copleşeşte, ridică totodată ceea ce exprimă, din singular şi vremelnic, în sfera a ceea ce fiinţează mereu şi astfel dezleagă în noi toate acele forţe ajutătoare care i–au îngăduit omenirii în toate timpurile să se salveze din toate primejdiile şi să supravieţuiască chiar şi nopţii celei mai lungi” (G. G. Jung, Opere complete, vol. 15, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, Editura Trei, Bucureşti, 2007, p. 86). Este poate faţeta cea mai ascunsă a Tainei care mă apără, precum vom vedea în continuare.

Într–o străfulgerare de gând, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor (M.Cimpoi), sintetizează magistral însuşi codul genetic al acestei „forţe ajutătoare” arhetipale: „Două sunt cele pe care le–am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeirea şi Patria.” Ele sunt rădăcinile spirituale esenţiale care–l definesc: „Nimeni nu a creat priză la valorile matriciale ca Grigore Vieru”, observă criticul Cornel Ungureanu. Aceste „valori matriciale” întemeietoare, cum le supranumeşte cercetătoarea creaţiei vierene Ana Bantoş în eseul „Simplitatea lui Grigore Vieru”, sunt premisele axiale ale însăşi devenirii noastre ontologice, în accepţie heideggeriană: „În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular (s. n.), prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii” (Ana Bantoş, Simplitatea lui Gr. Vieru, în rev. Limba Română, nr. 1–4 (163–166) 2009, p. 132). Simplitatea, fireşte, e doar aparentă, mai bine zis, ea este esenţializată până la adânci reverberaţii: „Izvoare – / Limpezi zăvoare! / Sufletul mamei / De voi străjuit. // Izvoare – / Săbii sub floare! / Joc vă ajunge / Pe–al vostru pământ” („Izvoare”).

Intuiţiile, tălmăcirile panteiste şi predicţiile poetice sunt de natură orfică, precum observa (printre primii!) confratele său generaţionist, poetul şi dramaturgul Marin Sorescu în prefaţa la volumul Izvorul şi Clipa (încă la 1981!) apărut într–una din cele mai solicitate colecţii de poezie românească – Cele mai frumoase poezii: „Este Grigore Vieru discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru nu–şi poate refuza vocaţia de–a privi în urmă? Măcar odată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă? Temele obsedate ale poetului (…) sunt obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi (”Şi doar în limba ta / Poţi râde singur / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”), casa, pământul, simbolul central (fiind) mama…” (M. Sorescu, Gr. Vieru şi lirica esenţelor, prefaţă la Izvorul şi Clipa, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 5). Subliniind proprietatea poeziei vierene „de a fi punte unică – un curcubeu de aur suspendat între două veşnicii” Marin Sorescu a consacrat, de fapt, organic şi definitiv creaţia lui Gr. Vieru în peisajul liricii româneşti contemporane: „în peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea compusă şi prea cerebrală, versul său ţâşneşte în lumină, proaspăt, cu forţă de gheizer” (Idem, p. 9). Astăzi, la trecerea timpului, am îndrăzni doar să nuanţăm definiţia soresciană Un discipol al lui Orfeu, reluată, de altfel, şi drept titlu de volum omagial la cei 70 de ani ai poetului, şi să spunem că Grigore Vieru a fost şi va rămâne în lirica modernă ca unul din cei mai inspiraţi discipoli ai legendarului Orfeu!

Un poem simptomatic (şi programatic!) pentru ritmurile şi angoasele secolului trecut, şi nu numai, poemul „Un secol grăbit” ne surprinde cu o altă formulă, febril telegrafiată, alertă şi alambicată, în spiritul veacului, parcă semnalând alarmat că pe ruinele desacralizării şi ale amneziei generale ca anestezie socială, încă se pot scrijela ieroglifele unui text coerent („Plouă / Şi umbrela mea / E în alt troleibuz. / Unul îşi uită umbrela. / Altul mănuşile. / Celălalt / Uşa deschisă. / Celălalt / Crivăţul deschis”. Este un text încărcat de gnose şi nedumeriri fireşti în faţa noilor realităţi contorsionate („O minciună uită de unde vine / Şi zice că vine din rai”) după care abia se mai poate urmări traiectoria unui răspuns logic, la scară planetară, pentru biblicul Quo vadis? (Să reţinem aici transparentele aluzii la „minciuna” comunistă şi la Celălalt care–şi uită „Crivăţul deschis” siberian – versuri apărute în plin totalitarism!).

Într–un mediu sufocat de dogme şi cenzură Poetul a plătit deseori cu ani de tăcere, persecuţii şi interdicţii preţul unor idei şi metafore mai curajoase, dar nu s–a lăsat păgubaş. Vom aminti aici doar cartea de versuri pentru copii (sic!) Trei iezi, retrasă din librării şi trimisă la ghilotină în 1970 pentru nevinovatul poem Curcubeul, în care, chipurile, s–a „ascuns” subversiv Tricolorul românesc! Iată de ce într–un alt poem dedicat prietenului său, poetului Liviu Damian, Grigore Vieru, poetul obsedat de povara cuvintelor limbii române, sugerează, în principiu, condiţia poetului într–un mediu ostil poeziei şi libertăţii naţionale: „N–am timp de pierdut, / mă silesc să le–nvăţ / măcar pe cele mai sfinte. / Încep să fac cântece / cu numai două cuvinte (Abecedar). Incredibil, dar acesta era adevărul! Nimic exagerat şi nimic fals în notele acestei economii stânjenitoare pentru poeţii altor meridiane, unde nu se desfăşurau vânătorii după cuvintele limbii materne. Cel puţin nu la această scară a ostilităţilor şi dezbinării/ mancurtizării.

Nedreptăţit de vicisitudinile istoriei, prădat şi trădat succesiv de diferite regimuri politice, coroane imperiale şi oştiri „eliberatoare”, deportat fără milă şi risipit ca vântul pe mapamond, poporul băştinaş al actualei Republici Moldova ajunsese la un moment dat la limită sau pe culmile disperării, vorba lui Emil Cioran, adunându–şi sufletul într–o doină, într–un cântec sau într–o şoaptă de poem ca într–un naos de biserică devastată. Puţini au fost liderii spirituali, cărora să le încredinţeze poporul toate durerile sale şi Grigore Vieru a fost unul dintre ei. Acest „poet cu lira–n lacrimi”, după fericita expresie a acad. Eugen Simion, a ştiut să–şi mângâie neamul, să–l îndrepte, dar şi să–l înalţe în poeme de o imensă blândeţe şi înţelegere, precum remarcă acelaşi Eugen Simion: „Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de miresme” (E.Simion, Scriitori români de azi, vol. 3, pag.193, Editura David – Litera). Iată de ce printr–o gravură aproape nudă a frazei poetice, aproape lipsită de procedee stilistice, metafore etc., dar încărcată de fior, Grigore Vieru reuşeşte să fie înţeles de la mic la mare, fiind nu doar convingător, dar şi vizionar în multe privinţe, precum în acest poem cutremurător: „Când s–a întors / La puii ei cu hrana, / Găsise cuibul gol / Şi a muţit. / I–a căutat / Până–i albise pana, / Şi–n cioc / Sămânţa a–ncolţit.” („Pasărea”). Ori de câte ori revin la acest poem, ca şi la mirarea puişorilor din poezia pentru copii: „Cum nu o să vină mama?/ Cum să cadă frunza?” – gândul îmi este la satele noastre părăsite şi familiile înstrăinate de actualul exod.

Bucurându–se de o neîntrecută popularitate, omnivalentă şi rezistentă în coordonatele sale esenţiale, opera lui Grigore Vieru, Poet singular în tot spaţiul românesc şi adevărat pedagog al Neamului său, acumulează astăzi noi valenţe sintetizând atât naţionalul, cât şi europeanul şi universalul. Creaţia viereană, în totalitatea sa, oferă o gamă infinită de interpretări şi lecturi persuasive.

Aceste note de re–lectură s–ar dori acceptate în Aula prestigioasă a Academiei de Ştiinţe a Moldovei drept temei pentru un demers susţinut către prestigioasele instituţii europene în vederea acordării, postume, din păcate, şi întârziate a prestigiosului Premiu al Academiei vieneze „Johann Gottfried von Herder” pentru contribuţii remarcabile în îmbogăţirea palitrei culturale europene.

Poezia, cântecele, cărţile şi însuşi numele lui Grigore Vieru deja îşi reclamă noile valenţe ale neuitării. Numele poetului este înveşnicit în întreg spaţiul românesc pe frontispicii de licee, şcoli, grădiniţe şi biblioteci. Străzi şi prospecte, burse şi concursuri literare prestigioase îl profilează în postumitate.

Am ferma convingere că alături de un Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Constantin Noica, mari personalităţi române de talie universală, numele lui Grigore Vieru poate spori negreşit faima şi prestigiul oricărui NOBIL PREMIU european!

”... Ştiu, cândva la miez de noapte / ori la răsărit de soare”, vorba poetului, atunci când se vor reface, totuşi, între Bucureşti şi Chişinău toate podurile de lumină şi spirit şi se vor risipi ultimele ceţuri de pe bornele de beton însângerat, undeva, la o margine de drum, sub un zid de mănăstire ori sub un geam de liceu, doi tineri îndrăgostiţi, căutându–şi cuvintele, numaidecât vor descoperi o aripă albă de înger pe care încă se vor putea desluşi poemele lui Grigore Vieru.