SUMAR

Nota bibliografului. Conversia scrierilor nelatine

Claudia Balaban. Biblioteca lui Grigore Vieru

Mihai Cimpoi. Moarte întru adevăr

Spiridon Vangheli. "Bade Grigore, maşina aşteaptă afară ..."

Ion Hadârcă. Grigore Vieru sau Axul postumităţii testamentare

Vlad Ciubucciu. Copilul cel mare al neamului

Tabel cronologic

OPERE

Poezie. Proză

Lucrări scrise în colaborare

Publicistică

Grigore Vieru şi muzica

Înregistrări audio-video

Grigore Vieru — traducător

Grigore Vieru — alcătuitor

REFERINŢE CRITICE

Lucrări generale

Recenzii şi articole despre cărţi aparte

Versuri dedicate poetului

Interviuri, dialoguri, mese rotunde

MIHAI CIMPOI

academician, critic şi istoric literar

MOARTE ÎNTRU ADEVĂR 

În oricare Legământ există o notă premonitorie, drept care Grigore Vieru pleacă, încoronat deopotrivă de laurii gloriei ale miilor de cititori recunoscători şi de coroanele de spini ale câtorva obscuri cârtitori, la cele eterne în ziua de 19 ianuarie 2009. Venea de la Cahul, de la o tradiţională „Închinare la Luceafăr”, când soarta nemiloasă i-a pus în cale o placă de beton, neinspirat aşezată chiar în mijlocul şoselei.

Se gândea oare la acest tragic sfârşit când scria punându-şi experienţa dulce-amară a vieţii în comprimate apoftegmatice: „Am murit pentru adevăr şi adevărul nu-mi găseşte loc pentru îngropăciune” şi „Mori la fel de un glonte viteaz sau de unul laş”?

Nu adevărul pentru care s-a jertfit l-a omorât pe poet, ci neadevărul transformat în glonte laş. Neadevărul celor pe care i-a supărat adevărul spus de el. Adevărul despre fiinţa românească, despre limba română şi despre istoria românilor. Adevăr transpus într-un vers sculptat, plin de forţă şi nobleţă clasicistă, înfrăgezit deopotrivă cu rouă şi auroră romantică, sentenţios şi direct, ca un verdict judecătoresc, înmuiat în milă creştină şi în rugă adevărată adresată Domnului.

Făptura lui isusiacă, trasă de durere, fragilă şi tremurândă ca o trestie pascaliană a fost până la urmă înconjurată de o aură de luptător cu o condiţie asumată de „învins” într-o luptă cu obstacolele, cu ceea ce supără liniştea şi adevărul: „Chiar dacă mor, trebuie să înving, spune într-o altă însemnare aforistică, chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”.

E condiţia sine qua non a oricărui poet, e o condiţie existenţială care îi este dată. În cazul Basarabiei, e o condiţie accentuat-existenţială, e condiţia asumării totale, cu jertfire de sine.

Conştiinţa acestei condiţii Grigore Vieru a transformat-o în program. Într-un modus vivendi, într-un cod moral, într-o marcă ontologică şi deontologică.

Ea, această conştiinţă, îi dictează şi formula mitopo(i)etică ce îi este cea mai potrivită.

Naturalitatea, arhetipalitatea, recitativitatea rapsodică sunt caracteristicele esenţiale ale discursului vierean, pătruns de duh baladesc, adică atât de organic legat de epos. Nu spunea Hegel că în epos poetul vorbeşte despre lumea sa ca unul care face parte din ea şi că şi noi ne simţim ca la noi acasă, fiindcă aici contemplăm adevărul, spiritul care trăieşte în lumea sa?

Cititorul lui Grigore Vieru – numeros şi de toate vârstele – simte această legătură constructurală, simte că este din lumea din care face parte şi poetul şi pe care o exprimă cu desăvârşită sinceritate şi cu o afectivitate deosebită.

Grigore Vieru murea înalt preţuit de aceşti cititori identificaţi afectiv cu poetul, de critica de specialitate, de cadrele didactice, de prietenii şi colegii săi ce-l tratau cu deferenţă; murea hulit de duşmanii săi, măcinaţi de invidie sau, în cazul demolatorilor de la Moldova Suverană, montaţi de autorităţi. „Lenta lui asasinare s-a petrecut sub ochii noştri, notează Adrian Păunescu, pe ambele maluri ale Prutului. Grigore putea accepta, ca pe o neagră actualitate, criminalele atacuri ale unor publicaţii oficiale de la Chişinău, la adresa lui, considerând că e în natura lucrurilor ca duşmanii Basarabiei şi ai României să fie şi duşmani săi. El nu a încetat o clipă lupta cu viermii presei stacojii care i-au apropiat moartea prin cruzimea şi minciuna lor, acuzându-l că e spion român şi creând în jurul lui o stranie ostilitate, de s-a ajuns să dea nişte nemernici cu pietre în el, în Chişinăul său”. (Citat apud Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, Editura Jurnalul, 2009, p. 5-6).

Adrian Păunescu pune pe cele două talere ale demonstraţiei sale polemice argumentele „justificate” ale duşmanilor săi basarabeni şi cele „fără justificare” ale duşmanilor din ţară: „Nu voi face aici cazuistică. Nu voi murdări filele acestei cărţi cu nici o nominalizare, deferindu-i pe asasinii lui Grigore Vieru uitării, nu eternităţii. Cei care l-au chinuit pe Grigore, dincolo de Prut, nu au mai puţină vină decât cei ce l-au chinuit dincoace de Prut, dar măcar aceia aveau o justificare formală, pentru că Grigore Vieru slujea cultura naţională şi unitatea naţională, nu gubernii şi raioane potrivnice firii şi istoriei. Dar pe Vieru îl durea cu adevărat campania infectă, împotriva sa, a unor bucureşteni uzaţi şi debusolaţi care-şi închipuie că alţii, nu ei, au expirat şi nu mai produc nimic după 1989, în numele unei false modernităţi. În numele aşa-zisei nevoi de sânge proaspăt s-au demolat statui de oameni, s-au inventat şi s-a sacralizat dispreţul faţă de viaţa şi opera unor apostoli ai neamului românesc. Groaznica placă de beton de care s-a izbit, fatal, maşina în care era Grigore Vieru, când el venea de la Sărbătoarea Eminescu, aglutinează şi finalizează, duce la apogeu toate eforturile denigratorilor şi duşmanilor lui Grigore Vieru de la Chişinău şi de la Bucureşti.” (Ibidem, p. 7).

La această polarizare axiologică, ce desconsideră criteriul valoric ca atare şi este determinată de factori de natură extraestetică – politici, „etici” (i se incrimina, bunăoară, „glorificarea” excesivă a operei şi personalităţii, nesocotirea tinerei generaţii, prietenia cu Păunescu etc.), - Grigore Vieru reacţiona cu prompte şi vehemente atitudini polemice, acţionări în judecată, sesizări ale securităţii şi autorităţilor care ruinau în continuare sănătatea sa. Eforturile sale erau zadarnice, căci apelurile se adresau celor care se aflau în culisele campaniei şi care trăgeau sforile figuranţilor ieşiţi în scenă. Regizorul nevăzut, preşedintele republicii Vladimir Voronin, ce dirija spectacolul „din spate”, nu răspundea, fireşte, plângerilor oficiale. Nu răspundeau nici regizorii secunzi care stăteau postaţi în scaunele de şef al securităţii, procurorului general şi ministrului de interne. (Toate aceste scrisori, apeluri, sesizări, apărute iniţial în Literatura şi arta, au fost publicate în volumul lui Mihai Sultana Vicol Asasinii lui Grigore Vieru, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009).

Şi în timpul vieţii s-a manifestat o duplicitate a receptării operei poetului, pe de o parte, o popularitate deosebită, datorată şi cântecelor scrise pe versurile lui, adevărate şlagăre, iar, pe de altă parte, lipsa de atenţie şi respect din partea unor instituţii, a presei şi televiziunii. Anume la acest aspect paradoxal al receptării se referea criticul Alex. Ştefănescu într-un articol publicat cu ocazia dispariţiei sale. „Nu vreau să plâng la moartea lui. Am plâns de destule ori, copleşit de emoţie citindu-i – sau ascultându-i – versurile şi mărturisirile. Vreau însă să deplâng modul nerespectuos în care societatea românească l-a tratat. Cea mai mare impoliteţe faţă de el a constituit-o abandonarea de către România a Basarabiei, lăsarea ei în voia soartei. Dar au fost şi alte gesturi de o grosolănie greu de suportat. Printre ele, acela de a-i ignora poezia, mii de zile şi de a pune în circulaţie, în exces, timp de o singură zi, exact ziua morţii lui. Noroc că Adrian Păunescu, care întotdeauna a ştiut şi a şi spus (fără să reuşească însă să fie auzit) ce înseamnă Grigore Vieru, a fost prezent ore în şir la Realitatea TV şi a corectat într-o oarecare măsură, cu inteligenţa lui artistică şi cu dramatismul trăirilor lui, demagogia inerentă a funeraliilor organizate în grabă de posturile noastre de televiziune.” (Alex. Ştefănescu, Glorie de o zi, în România literară, nr. 3/23 ianuarie 2009).

Funeraliile poetului au fost cu adevărat funeralii naţionale impunându-se şi ca o Mare Adunare Naţională în spiritul celei - istorice - din 27 august 1989 care a declarat independenţa. S-a dat cifra de 500000 de participanţi, dintre care doar circa 25000 au reuşit să se apropie de sicriul expus în holul Teatrului de Operă. S-au cumpărat în acea zi un milion de flori cu care a fost presărat drumul care duce de la Teatru la Cimitirul Central, zis şi Armenesc. Era o îmbinare misterioasă, care alătura – în spiritul chiar al liricii sale – frumuseţea cu toate piscurile ei ameţitoare şi durerea cu toate profunzimile ei abisale. Floarea era considerată un simbol al perfecţiunii şi al absolutului, poetul spunând şi într-un aforism al său că nu este floare şi nici mamă urâtă. Lacrima i-a generat un întreg complex de reprezentări asociative, în care găsim şi această existenţială întrebare „Doamne, cum/ Trebuie să vieţuiesc/ În lacrima ochiului meu/ Ca să birui fiara?” (Descrierea lacrimei, dedicată Preafericitului părinte Teoctist) şi considerarea limbii române ca fiind „Limpede ca lacrima”.

Pentru a evita orice incident şi îndeosebi o posibilă transformare a ceremoniei funerare într-un miting anticomunist, a fost constituită o Comisie de Stat condusă de preşedintele Parlamentului de atunci Marian Lupu, cu participarea soţiei şi a fiului Călin care a pus la cale în detalii scenariul funeraliilor: locul şi timpul expunerii sicriului, dirijarea fluxului de persoane, modul de deplasare la cimitir, stabilirea listei vorbitorilor, organizarea mesei de pomenire şi toate celelalte. Cu toate acestea, a intervenit şi ceva imprevizibil: în clipa când a fost coborât sicriul în mormânt mulţimea a cântat „Deşteaptă-te române...”.

Marea popularitate a poetului, personalitatea sa piramidală speriau autorităţile, spaimă pecetluită şi pe faţa preşedintelui Comisiei care în finalul mesei de pomenire şi-a făcut semnul crucii şi a zis eliberat „Slavă Domnului!”

Adrian Păunescu a dat citire unui vibrant „Iartă-ne Grigore!”: „În cel ce pleacă astăzi, din strâmba noastră lume, / A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam / Şi eminesciana pereche, râu şi ram, / Te ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume. // Se află în morminte o Românie-ntreagă / Şi am rămas deasupra, nevrednici, noi, cei vii, / Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi / De cât în nişte lacrimi care de ei ne leagă. // S-a-ntunecat pământul şi lăcrimează cerul, / Românii plâng plecarea poetului divin,/ Şi semne dinspre case şi din morminte vin, / Acum, spre Eminescu a şi pornit Vieru. // Nefericită vremea noroaielor majore, / Din nou se-aşează vama şi graniţa-ntre fraţi. / Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi, / Îţi murmurăm adio şi iartă-ne Grigore”.

Dintre scriitori au mai vorbit Mihai Cimpoi, Andrei Strâmbeanu şi Valeriu Matei. A fost prezent Theodor Paleologu, ministrul culturii din România. Laviniu Enii, funcţionar la Ambasada României la Chişinău, a dat citire mesajului preşedintelui Traian Băsescu.

În cele două „testamente”, rostite cu ocazia decernării titlului Doctor Honoris Causa la Academia de Ştiinţe a Moldovei şi împlinirii aniversării a 90-a de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, Grigore Vieru îşi reitera, cu lux de argumente documentar-ştiinţifice, programul său de Poet al Cetăţii: „Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română nu este la noi altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele.” (Testamentele sunt publicate în vol. Taina care mă apără, opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 435-458).

Sârma ghimpată care trece prin fundul grădinii din preajma casei părinteşti continuă să-i zgârie inima, dar poetul trăieşte cu credinţa că va cădea; zidul dintre noi şi Lumea română trebuie să cadă chiar azi: „Nu am nici o îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă, să strălucească de bucurie la ochii noştri în acea măreaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu minciuna şi graniţa în spate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” (op. cit., p. 437).

Plecarea la cele eterne ale poetului a produs o aşezare în dreapta cumpănă valorică, drept care s-a renunţat la partizanate, suspiciuni, invidii negre, taxări extraestetice. „Împrejurarea că uneori s-a apropiat de demagogii naţionalismului de stirpe ceauşistă nu-i scade nici valoarea operei, nici bilanţul vieţii, în faţa cărora ne descoperim acum smeriţi”, notează Gheorghe Grigurcu. (România literară, nr. 3/23 ianuarie 2009, p. 16).

Absolvit de impactul unor asemenea factori asupra actului evaluativ, portretul făcut de critic ţine cont şi de imperativele timpului şi de realităţile istorice basarabene care au modelat formula mitopo(i)etică viereană: „În producţia poetică a lui Grigore Vieru întâlnim doi curenţi ce pot fi socotiţi antitetici, însă a căror colaborare a reprezentat o necesitate. Pe de o parte, avem a face cu o undă de melancolică, radioasă visare, de contemplaţie a lucrurilor „simple”, de tremolată evocare a evenimentelor de temelie ale existenţei, nu în ultimul rând a fiinţelor dragi, indisociabile de inimă, precum mama căreia i-a închinat stihuri antologice. Pe de altă parte, consemnăm atitudinea combativă, postura de oştean pururi în stare de  veghe pentru a-şi apăra vatra ameninţată. Asemenea lui Eminescu (ne cerem scuze dacă apropierea poate părea exagerată), Grigore Vieru a fost nevoit a-şi cultiva această dualitate a scrisului, a amesteca melosul reveriei cu sunetele metalice ale luptei. Combatant aşa cum a fost Octavian Goga sau Aron Cotruş sau Radu Gyr, bardul de la care ne luăm rămas bun face figura unui trubadur purtând la brâu un paloş.” (Ibidem).

Însuşi Grigore Vieru a avut conştiinţa acestei predeterminări existenţiale a scrisului, a acelui fatum basarabean de esenţă mioritică, constructural fatumului general-românesc, care a dictat punerea în contrapunct a acordurilor baladeşti şi psalmice şi a celor imprecative, sarcastice. Vieru a făcut figură de adevărat poeta vates prin sacralitate, tonalitate elevată şi intensitate a trăirilor.

Volumul Taina care mă apără, care s-a dovedit a fi cântecul de lebădă al poetului, s-a pus sub semnul axării pe îmbinarea celor două direcţii şi a unei selecţii extrem de exigente. Alegerea a căzut pe versurile disciplinate în chip clasicist, care au concentrare şi strălucire de lacrimă, simbol destinal-cheie.

Poetul Daniel Corbu a fixat memorabil într-o Notă a editorului convingerea că oricine ia în discuţie „cazul” lui Grigore Vieru, va trebui „să pornească nu doar de la talentul autentic şi forţa lirică absolut debordante” şi „de la privaţiunile spirituale ale tânărului Grigore Vieru”, că, fiind un poet al resurecţiei, Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tribun şi iluminator.

Sunt remarcate şi alte dimensiuni esenţiale ale operei şi personalităţii sale: cu Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şi simţirii poeziei populare, fiind şi de o indiscutabilă modernitate, este un neoromantic din falanga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiş; sentimentul naturii este asemănător cu al lui Blaga, concentrarea limbajului se aseamănă cu cea a lui Bacovia, iar destule sclipiri lingvistice îl apropie de Nichita Stănescu, e un excelent poet al copilăriei, al resurecţiei care recreează lumea; e şi un poet al misterului cosmic, al tainei şi „fireştii ordini”, al dimensiunii morale care ordonează.

Nota editorului se încheie cu exprimarea credinţei că „între poeţii români ai generaţiei 60, Grigore Vieru e un prestigios aflat în prima linie”.

Un portret sentimental-documentar sub formă de „exerciţii de admiraţie” – de reacţii imediate la dispariţia poetului, dar şi de încercări foiletonistice de a surprinde esenţa operei şi personalităţii – îl constituie antologia lui Daniel Corbu Grigore Vieru în amintirile contemporanilor (aceeaşi editură, 2009).

Imediatăţii atitudinii, de ordin colegial-amical, i se asociază prospectarea valorică mai adâncă. Medalionul, „efigia” fulgurantă, executată în câteva linii, de iluminări emotive, ia adesea chip de microsinteză de concentrare retrospectivă critică.

Însuşi antologatorul utilizează această tehnică de rapidă ştanţare şi de portretizare în creion, referindu-se la fragilitatea dublată de o forţă neobişnuită şi de o fermitate a ideilor în social, ceea ce i-a adus titlul de tribun, la apartenenţa programului estetic al generaţiei poetice ’60, a cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiş şi din care fac parte Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag, la „întoarcerea la izvorul curat al gândirii şi simţirii populare” conjugată câtuşi cu o „izbitoare modernitate” - observaţie pe care o găsim şi în Nota editorului la volumul Taina care mă apără.

Concluzia e următoarea: „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor” este cartea prietenilor lui Grigore Vieru. După ce am dat zvon că încercăm a alcătui o asemenea carte în colecţia care i-a cuprins deja pe Eminescu, Creangă, Topârceanu, Lovinescu, Maiorescu, Cezar Ivănescu, Nichita Stănescu etc., a trebuit să selectăm pentru doar 500 de pagini. Răsfoind pagini semnate de Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Preafericitul Daniel – Patriarhul Bisericii Române, Marin Sorescu, Nichita Danilov, Nicolae Dabija, Al. Husar, Mircea Radu Iacoban, Valeriu Matei, Mihai Sultana Vicol, Ion Hadârcă, Ion Ungureanu, Ion Beldeanu, Lucian Vasiliu, Emilian Marcu, George Vulturescu, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Teo Chiriac, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu ş.a., cititorul va avea revelaţia unui poet naţional şi popular, oracular – mesianic, dar şi a unui personaj fabulos, ale cărui energii s-au revărsat în şuvoaie, unul din rarii patrioţi ai acestor timpuri, dedicat patriei, neamului, limbii.” (p. 7-8).

Respectând conceptul colecţiei, volumul conţine un compartiment de texte despre poet, unul de interviuri şi răspunsuri la anchete ale revistelor şi cel de-al treilea de iconografie. Nu lipseşte, fireşte, materialul documentar (inedit) privind procesele intentate de „Moldova Suverană”.

Eugen Simion remarcă faptul că „a înţeles cui se adresează şi despre ce să scrie”, că este „un simbol al Basarabiei”, asumându-şi destinul ei. Criticul glosează şi asupra tradiţionalismului vierean în cheie polemică: „Eu cred că Grigore Vieru este un poet adevărat, uneori un poet foarte inspirat, dacă vreţi, pe stil tradiţionalist, dar tradiţionalismul şi modernismul este o judecată ideologică. Este o judecată de existenţă nu o judecată de valoare. Dacă spui unui poet că este un poet tradiţionalist nu înseamnă că este un poet lipsit de valoare. Trebuie să fim atenţi când judecăm poezia basarabeană şi pe Grigore Vieru în special.” (Ibidem, p. 34).

Aceeaşi constatare o face şi Constantin Ciopraga: este o poezie autentică indiferent de formulă; Grigore Vieru „e un tribun social, în felul lui Octavian Goga redivivus”.

Pathosul identitar mesianic e considerat de mai mulţi semnatari ca o dominantă esenţială a activităţii şi po(i)eticii sale, Traian T.Coşovei referindu-se la caracterul unitar al discursului său („Grigore Vieru a redefinit o frăţie de sânge şi una de cuvinte”), iar Al. Zub la „speranţa recuperărilor depline, sub steaua opţiunii europene”. Mircea Radu Iacoban se întreabă, la primirea vestei dispariţiei sale, unde-s şi de ce tac românii care i-au apreciat jignitoarea etichetă „patriot de ocazie”, notând că „poezia lui o fi inegală, doar este poezie”. Adrian Dinu Rachieru scrie, în cheie justiţiară, că „mârşăvia de a-i ignora poezia nu poate fi iertată şi se întreabă: „Să fie Grigore Vieru doar un poet notabil, cum crede „marele canonizator” (N. Manolescu)? Judecată nedreaptă, aşezată în vecinătatea altor reacţii, şi ele păcătuind prin inadecvare, străine de realităţile basarabene, de lectura contextuală a operei vierene, infestate de virusul invidiei, de gelozii poeticeşti ori clasamente încropite la cafenea, sub stindardul narcisismului în grup. Să fie o întâmplare că în istoria manolesciană nu a încăput nici un basarabean?” (Ibidem, p. 138).

Este, constată criticul, un poet-simbol (nominalizat şi printre primii zece poeţi într-o anchetă a României literare), în ciuda taxărilor ca un „poetastru de mâna a şaptea” (Mircea Mihăieş) şi ca autor de „versuri idioate” (Marius Chivu), „Citit în ramă sămănătoristă” (cum crede Al. Cistelecan) şi „condamnat pentru desuetudine”, „Grigore Vieru – ca poet-rapsod – cultivă de fapt un crez clasicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea)” (Ibidem, p. 142-143).

Volumul abundă în astfel de microcaracterizări valorice, de diagnosticuri critice, pe care se pot construi vaste exegeze. Cornel Ungureanu surprinde „recucerirea unui dialog elementar cu lumea şi cu poezia”: „Nimeni nu a creat priză la valorile matriciale ca Grigore Vieru. El regăseşte universul rural, patria într-un timp în care literaţii se detaşează de ea. El regăseşte litera limbii române, alfabetul latin sub semnul renaşterii (...). Succesul lui Vieru vine, ca şi al lui Mureşanu sau al lui Alecsandri, din faptul că are alt discurs istoric. El nu mai vine dintr-o colonie şi dintr-o subordonare, el trăieşte regăsirea rădăcinilor” (Ibidem, p. 311). O nouă profunzime poetului-profet îi dă cântecul. Vieru este un luptător de formulă veche, care uneşte, în trecerea sa prin lume, Cartea (sfântă, nu-i aşa?) cu Sabia”. Un acord polemic răsună în context odată cu reluarea observaţiei lui Mircea Diaconu că, după 1989, nu am privit spre Cernăuţi şi Chişinău (sau adăugăm: Cluj, Timişoara, Sibiu), ci spre Paris, eventual, Londra şi New York. Criticul conchide: „Reticenţele unora (despre care voi încerca să scriu când vom depăşi acest timp al doliului) ţin de voluptăţile autodistrugerii” (Ibidem, 312).

Atari tuşe polemice conţin semnificaţia unei evaluări cumpănite, obiective a creaţiei poetului şi situării valorice pe care o merită în larg context literar şi cultural românesc. Nota originală cea mai puternică o aduce scufundarea sa „amniotică” în arhetipalitate, re-întemeirea poeziei ca act de rostire esenţială a fiinţei şi de re-actualizare a valorilor matriciale. La acestea se adaugă conştiinţa „misiunii sociale” a artei (în sensul lui Thomas Stearns Eliot: a ţine cont de imperativele comunităţii căreia aparţii, a scrie simplu în limba vorbită de ea şi a o apăra).

Din secvenţele memorialistice se desprinde un „portret de grup” în care e cuprins chipul deosebit – isusiac -, sub semnul asocierii paradoxale a vulnerabilităţii şi fermităţii: „L-am întâlnit pe Grigore Vieru în casa lui Marin Sorescu. Era important pentru că vedeam un poet venit de dincolo, în al doilea rând, el însuşi era un om special. Aş putea spune o natură specială, un om vulnerabil. Părea foarte vulnerabil, fizic vorbind. Când i-am citit poezia am văzut că în această vulnerabilitate se ascundea de fapt un spirit mesianic. Partea frumoasă a lui şi aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui” (Eugen Simion, Ibidem, p. 33); „Grigore Vieru, un om fragil, de o rară şi aleasă delicateţe în relaţia cu ceilalţi, dar cu principii clare şi imperturbabile în social” (Daniel Corbu, Ibidem, p. 48); „Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiască, el scrie pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea” (Adrian Dinu Rachieru (ibidem, p. 139); „Acest mare poet, de o constituţie fizică firavă, mereu încercat de o serie întreagă de neplăceri legate de sănătatea şi de efortul pe care l-a făcut cheltuindu-se pentru cultivarea şi apărarea contemporanilor săi, era, în realitate, dăruit cu o energie uriaşă pe care a oferit-o în întregime pentru frumuseţe sau pentru dreptate şi pentru luminarea marii şi indestructibilei familii româneşti” (Viorel Dinescu, Ibidem, p. 167); „Foarte fragil fizic, şi foarte puternic interior” (Ion Ţăranu, Ibidem, p.187).

Numeroase studii şi articole au apărut în numerele speciale ale revistelor Literatura şi arta, Limba română (Chişinău), Dor de Basarabia, Flacăra lui Păunescu, Jurnalul naţional (Bucureşti), Clipa (SUA) etc.

Studiul preotului buzoian Mihail Milea (Sava Bogasiu – Grigore Vieru, Luceafărul de dincolo de Prut al Limbii Române, Editura Alpha MDN, Buzău, 2009), apărut imediat după moartea poetului, prezintă o schiţă a vieţii şi activităţii, o caracterizare generală a poeziei („Opera lui poetică este apostolică şi misionară, în acelaşi timp”), câteva capitole consacrate cultului mamei, limbii române, iubirii de patrie, „morţii întru înviere” şi paralelei Mihai Eminescu – Grigore Vieru. Studiul e scris într-un stil encomiastic, impunându-se în special prin relevarea spiritului religios al poeziei vierene: „Sursa poeziei lui Grigore Vieru este Logosul întrupat în Istorie „la plinirea vremii” (Galateni 4,4). El trăieşte plenar taina vieţii cosmice şi ne împărtăşeşte din cuvintele „vieţii veşnice”. Acest „trăirism organic” fiinţial, ontologic, se transformă într-un imn al vieţii. Poezia lui Vieru este în sine o carte a vieţii ce curge asemenea unui râu către valea veşniciei” (p. 20).

Cartea lui Mihai Sultana Vicol, Grigore Vieru, pontiful limbii române (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009) ne pune la îndemână mărturii documentare despre procesele intentate poetului de către „asasinii morali”.

O adevărată panoramă monografică a activităţii lui Grigore Vieru ne oferă ediţia specială a revistei Limba Română, nr. 1-4 (163-166), 2009. Raza vectoare a majorităţii textelor, aparţinând unor importanţi oameni de cultură, este recunoaşterea valorii simbolice a personalităţii lui Vieru: „… Grigore Vieru face parte dintre acele personalităţi care apar numai în momente de răscruce ale unei istorii sau culturi; asemenea oameni devin, fatalmente, simboluri naţionale în cazul nostru. Aşadar, e vorba de o apariţie care transcende personalitatea umană trecătoare. O putem numi, fără teama de a greşi, una trimisă de Dumnezeu, cel care n-a vroit ca neamul românesc din Basarabia să dispară, precum au vrut şi au năzuit vreme de aproape două veacuri cuceritorii de teritorii” (Theodor Codreanu); „Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba română” (Petru Ursache); „A păstra în mod curent prospeţimea senzorială a copilăriei, a imprima cuvântului vibraţie şi autenticitate, a pune în toate ipostazele o clară personalitate, iată motive pentru care poezia lui Grigore Vieru, în total ataşantă, înscrie în tabloul literaturii noastre contemporane valori de cea mai bună calitate” (Constantin Ciopraga); „Prin traiectoria literară a lui Grigore Vieru reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care s-a prezentat mereu ca un exponent (…). Grigore Vieru vrea să fie doar un exponent, purtător de lacrimă colectivă, dar locul lui în literele române rămâne bine individualizat, odată cu al întregii lui generaţii. Sentimentele stârnite de această carieră misionară sunt dovada autenticităţii ei” (Mihai Ungheanu).

Un eveniment cu deosebită semnificaţie comemorativă a fost Festivalul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, desfăşurat în organizarea Editurii Princeps Edit şi a Uniunii Scriitorilor din Moldova sub egida primăriilor oraşelor Chişinău şi Iaşi (primari: Dorin Chirtoacă şi Gheorghe Nichita) în zilele de 9-12 octombrie 2009 în cele două localităţi. Preludat de un concurs al tinerilor poeţi needitaţi, Festivalul a înscris în program diverse acţiuni (lansări de cărţi semnate de poet şi despre poet; simpozionul „Grigore Vieru, poet al spaţiului românesc”, la care au participat 40 de poeţi şi traducători din România şi Ucraina, personalităţi culturale din R.Moldova, spectacole literare şi muzicale, acordarea numelui poetului unei străzi la Iaşi, expoziţii de carte, foto şi grafică, decernarea premiilor unor poeţi, critici, interpreţi, traducători ş.a.).

Toate aceste cărţi, numere speciale ale revistelor, spectacole de muzică şi poezie, seri de evocare, organizate în întreg spaţiul românesc, au adus trăsături coronare „statuii” poetului care, prin valoarea operei şi impactul deosebit asupra conştiinţei românilor de pe ambele maluri ale Prutului, s-a impus ca un adevărat poet naţional al contemporaneităţii noastre tensionate. Sintagma va stârni, indiscutabil, dezaprobare şi supărare; ea denumeşte, însă o realitate.

Poezia lui Grigore Vieru, atât de gustată de contemporani, intră de acum înainte, în lupta cu Timpul, judecătorul valoric suprem.

Nimeni nu poate contesta partea cea mai valoroasă a operei sale, jertfelnica dăruire neamului şi limbii române, transformată în crez; după cum spune şi un aforism din Mişcare în infinit: „Cinsteşte şi apără legea neamului tău, la fel limba seminţiei în care ai fost zidit, şi Domnul va înmulţi viaţa ta, iar numele tău va fi înnoit şi după moarte”.