Arcadie Suceveanu

MIMOZA ŞI OŢELUL DE DAMASC

Cred că Vasile Romanciuc are ceva din oţelul  de Damasc: sub aparenta-i elasticitate se ascunde rezistenţa şi fermitatea unui caracter integru, niciodată dispus la trucări sau concesii. Sub pletele-i lungi de haiduc întârziat rătăcit în lumea oraşului, sub mustaţa-i subminată de agresivitatea firelor cărunte se ascunde chipul unui om de o blajinătate „moldovenească”, de o cumsecădenie dezarmantă, ferm şi decis când i-o cer împrejurările, în a cărui preajmă descoperi, surprins, că în această lume atât de degradată şi viciată mai există, totuşi, suflete nepervertite, demnitate netrucată, omenie dezinteresată.

Aceeaşi blajinătate ortodoxă, funciară, însoţită de un îndemn biblic la concordie şi milostivire („Iubiţi-vă ca fraţii, oameni buni!”), aceeaşi sinceritate nedezminţită străbat, de la un capăt la altul, întreaga-i creaţie. Poezia este pusă să-şi îndeplinească,  întâi şi întâi, funcţia sa „harismatică”, de vindecare a sufletului prin purificare şi euharistie. De la o carte la alta, ea ne oferă adevărate „lecţii pentru suflet”,  deopotrivă sublime şi dramatice, tulburătoare în sinceritatea şi profunzimea  lor nesofisticată: „Clipa amară / Cu zahăr nu se-ndulceşte, / Anii ce trec –  / Cu rugămintea nu-i poţi opri. / De tine însuţi / nimeni nu te scuteşte, / În locul tău / viaţa ta / nimeni n-o poate trăi...”; sau: „Să-ţi fie-atât de drag cuvântul, / Încât atunci când îl rosteşti, / Să crezi că însuşi Eminescu / Ascultă ce şi cum vorbeşti”.

De la placheta de debut, Genealogie (1974), de la Citirea proverbelor (1979) şi până la ultimele volume, Un timp fără nume (1996), Îndoiala de sine (1997), Marele  Pustiu Invizibil (2001), poezia lui Vasile  Romanciuc şi-a păstrat  aceleaşi constante: refuzul maculării sufletului, celebrarea spaţiului originar, graiul, iubirea, sentimentul de ţară şi neam, legătura cu vatra matricială, regăsirea echilibrului pierdut, reîntoarcerea la sacru şi primordial... Drama Basarabiei e puternic prezentă în toate, în tradiţiile sempiterne ale satului, dar mai cu seamă în realităţile degradate şi paradoxale ale prezentului. „Basarabia – / frunză / pe două ape...” – astfel o defineşte poetul, cu o lapidaritate de aforism înlăcrimat, în poezia Cântec basarabean. Iar un alt poem, Libertatea cuvântului, îi prezintă imaginea într-o continuă estompare, într-o progresivă descreştere ce nu poate sugera altceva decât dispariţia: (o transcriem în întregime, respectându-i forma grafică, spre a-i păstra sugestivitatea ideatică şi ingeniozitatea formală):

În Basarabia e tot mai greu să fii şi să rămâi cel care eşti...

În Basarabia e tot mai greu să fii şi să rămâi...

În Basarabia e tot mai greu să fii...

În Basarabia e tot  mai greu...

În Basarabia e tot...

În Basarabia...

În...

Tâlcuitor de proverbe şi precepte morale, caligraf de sentimente, pe care le „traduce” în limba poeziei, în imagini asociative  şi personificări pilduitoare (Citirea proverbelor, aşa se intitula un volum din 1979), Vasile Romanciuc adoptă o atitudine de înţelept dispus la poveţe, parabole şi învăţăminte. Sub faldurii vocabulei, în mătăsurile curate ale metaforei se ascunde aproape de fiecare dată o învăţătură de minte, o alegorie parabolică. Vectorii poeziei sunt mereu îndreptaţi spre codul moral, spre etic. De aceea versurile abundă în ca şi cum-uri şi de parcă, în elemente asociativ-graduale, eufemistice sau aluzive: „Prut – / trup / rupt” (Temă (teamă) basarabeană) (2); sau: „I-aducem lui Pepelea mulţumire / Că ne-a lăsat celebrul cui drept moştenire. / Numai că, vezi, în testamentul său / Nu ne-a lăsat şi... pofta – / e bine ori e rău? / Şi, cum n-avem nimic, n-avem, îţi spui, / N-avem nici poftă să ne punem pofta-n cui. / Dar azi nu-i ca pe vremea lui Pepelea – / Cine nu-şi pune pofta-n cui, îşi pune pielea” (Cuiul lui Pepelea).

Vasile Romanciuc cultivă cu aceeaşi dezinvoltură toate tipurile de vers-clasic, liber, alb; orice formă ar avea, versul său este sincer, muzical, încărcat de profunzimi etice şi sentimentale, mişcat de o „inspiraţie coerentă”, „mioritică” (Gheorghe Grigurcu). Pe o linie care îl apropie de Grigore Vieru, el pledează pentru simplitatea şi profunzimea limbajului afectiv, pentru rafinamentul expresiei şi graţia imagistică. Poetul nu s-a orientat niciodată spre mode contrafăcute, pe el nu-l interesează în niciun fel spectacolul limbajului în formele lui exclusiviste, bătăliile moderniste. El este mereu egal cu sine, înţelegând poezia ca pe un mod de existenţă şi de acţiune socială, ca pe un apel şi ca pe un enunţ. Tradiţionalismul poeziei  sale se manifestă mai mult în spirit decât în literă, fiind unul de substanţă, al „beatitudinilor esenţiale”; viziunea lirică şi modalităţile  de expresie sunt, însă, ale unui spirit eminamente modern.

În volumele de mai încoace, Un timp fără nume, Îndoiala de sine, Marele Pustiu Invizibil, poetul adoptă, aproape fără rezerve, o atitudine ironică, expresionist-dionisiacă, cultivând o poezie oximoronică, ca expresie, şi a stărilor antitetice, a paradoxurilor vieţii moderne, ca fond şi conţinut. Aerul paradisiac din primele volume aproape că a dispărut, angelismul este substituit masiv de către demonic, ruralismul  şi autohtonismul sunt dislocate tot mai mult de spiritul modernităţii, de paradoxurile unei lumi în derivă. Vocea a dobândit acum o crispare şi o asprime de ton, seninătatea şi duioşia s-au întunecat de suflul apocaliptic, inspiraţia pură cedează în faţa unor rostiri sentenţioase, amare, descriptând esenţa demonică  a vremurilor de azi. Frumuseţea încântătoare a poemelor alternează  acum, tot mai accentuat, cu stilul demonstrativ, culorile naturale cu imaginile terifiante, cu grotescul: „La colţ de stradă, barul „Academia nebunilor”. / Muzică. / Bairamuri  nocturne. / Lume pestriţă: cerşetori îmbrăcaţi ca prinţii; prinţi gândind ca cerşetorii; mincinoşi încercând să amăgească timpul; / cameleoni-model pentru care, până mai ieri, / Dumnezeu nu era decât o jumătate de-njurătură, / astăzi – prim-bisericoşi;  / savanţi, cercetători ai terminologiei textile, / buni ţesători de intrigi politice; patrioţi iubindu-şi poporul / pentru vile şi limuzine ş.a.m.d. / La colţ de stradă, barul „Academia nebunilor”. / Lume pestriţă. Turmă turmentată: / inşi afumaţi. Mulţi inşi afumaţi – cioburi ieftine prin care nu poţi urmări / barem eclipsele produse de ei înşişi”  (Barul „Academia nebunilor ”); sau: „Cer de fum, soare de fum, / ţară de fum, / totul e de fum, / dar nu arde nimic, / nu arde nimic, / nu arde nimic, / asta e – / şi asta / îngroaşă fumul / şi mai mult” (Fum). Poetul se arată acum un împătimit al deturnărilor de sens şi al policromiilor semantice, al denotaţiilor insolite, făcându-şi drum spre sensul ascuns al cuvântului, spre faţa inedită, paradoxală a lucrurilor: „Un câine bătrân, reumatic, / se plânge / că-l rod oasele. / Lumea asta e pe dos”! (Câini şi oase). Rostirea rămâne însă inocentă, filtrată de emoţie, cuvintele şi imaginile, chiar şi cele groteşti, sunt puse în acelaşi registru suav, în acelaşi delicat joc al analogiilor şi corespondenţelor: „Rătăceşte, trist şi înlăcrimat, un ochi prin oraş. / O lume amărâtă trece pe lângă el / prefăcându-se că nu-l vede. / Nimeni, nimeni nu-l întreabă: ochiule, vrei să fii al meu? / Nimeni, nimeni nu-i zice: / ochiule, de-ai şti ce mult îmi lipseşti! / Orbii – nu vor să mai vadă. / Văzătorii – nu vor să vadă mai mult decât văd. / Lumea se teme de ochiul acesta / care mai ştie ce-i plânsul: / i-ar putea schimba punctul de vedere / asupra propriei sale orbiri. / Rătăceşte, trist şi înlăcrimat, un ochi prin oraş” (Un ochi).

Această schimbare mă bucură, căci ea îi relevă o nouă  faţetă, adaugă noi linii şi culori imaginii poeziei sale care începuse a fi excesiv de sentimentală şi sfătos-apodictică. Candoarea şi duioşia, muzicalitatea imnică sau de romanţă, reverberatoare, îi slăbeau, într-un fel, nervul şi caracterul. Doza de dionisism infiltrată în fibra sa îl face să vadă cu mai multă pregnanţă partea tenebroasă a lucrurilor, drama degradării morale, spectacolul disoluţiei. Şi, ceea ce este foarte valoros, poezia sa cunoaşte acum o fermă deschidere metafizică, fără a părăsi universul natal, realitatea imediată.

După cum se ştie, simplitatea mesajului şi limpiditatea acestei poezii, vocea ei morală curată au câştigat toate categoriile de cititori. Spirit retras, fire modestă, poetul apare destul de rar în agora vieţii publice, însă „golul” este mereu suplinit de poeziile sale, care se cântă la radio, se declamă la seratele copiilor, exercitându-şi forţa lor psihagogică, ceea ce s-ar traduce prin „conducătoare de suflete”...

Acesta este (sau ar putea fi) Vasile Romanciuc, omul şi poetul delicat şi discret, sensibil ca o mimoză şi tare ca oţelul de Damasc, care, în funcţie de stări şi situaţii, ştie să preschimbe mierea în trotil, să poarte când flori şi când fulgere la butonieră.