|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|
Ion Roșioru MARELE PUSTIU INVIZIBIL
Cu un titlu emblematic – Marele Pustiu Invizibil (Editura Augusta, Timișoara, 2001) – Vasile Romanciuc e din nou prezent în librării și în atenția criticii. Poezia sa comportă un grad sporit de autoreferențialitate. Poetul care se vrea „purtătorul de cuvânt al tăcerii” visează o poezie ce ar urma să se zămislească aidoma fenomenelor naturii: ploaia bunăoară, și în care sentimentele însele să lumineze. Nu o dată el dezvoltă sugestii din poeții săi de căpătâi (Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Leo Butnaru, Lucian Blaga ș. a.), pledând pentru cuvântul suficient sieși, suveran oricăror canoane versificaționale, acel cuvânt a cărui găsire îl tortura cândva și pe Eminescu. Iar după ce face, la modul borghesian, elogiul suprem al utopiei care este biblioteca (Bibliotecile), el se repliază spre tristețea prilejuită de constatarea dezabuzată că-n vremurile noastre nimeni nu mai are nevoie de văzul percutant al poetului: “Lumea se teme de ochiul acesta / care mai știe ce-i plânsul: / i-ar putea schimba punctul de vedere / asupra propriei sale orbiri” (Un ochi). Dar cel mai adesea poetul își ascunde tristețile existențiale sub măști ludice. Oamenii se nasc și trăiesc în minciună și duplicitate și nici măcar în situațiile limită, de care fac atâta caz existențialiștii, nu mai ajung la eul lor autentic pentru că acesta a fost complet alterat. Și poetul se refugiază în spațiul ironiei badine, deplângând, sorescian, am zice, greutățile de întreținere de către balaur a eventualelor sale șapte capete, fie în cel la fel de obositor al metaforei; păsările toamnei devin „cruci zburătoare”, ciorile sunt „negre bucăți / rămase din noaptea trecută”, oamenii sunt „montați în marele Timp precum / cucii, cucii în orologii” – ingenioasă proiecție diagnosticând fără menajament predispoziția contemporanilor la a se lăsa manipulați de politicieni și de politruci fără scrupule într-o lume paradoxală a fumului fără foc și a oaselor care-i rod pe bătrânii câini reumatici, ori a pustiurilor năpădite de iarbă și flori. În (r)estul Europei, demagogia se menține la cote dintre cele mai ridicate. Dictatorii proptiți în fotoliile puterii au ca reper al ridicării din ele încărunțirea propriilor peruci. Basarabenii știu bine că relațiile de bună vecinătate sunt de multe ori anticamere ale vicleniilor expansioniste: „Râul în care se scaldă streinul / peste noapte / s-ar putea transforma / în graniță” (Temă (teamă) basarabeană I). Cei cățărați pe creasta puterii sunt complet rupți de adevăratele doleanțe ale celor pe care pretind că-i păstoresc: „Frigul aspru ascute topoarele. / Ministrul sobelor își întreabă consilierii / ce fel de copaci sunt arborii genealogiei / și dacă ard bine” (Văd iarna venind). În ceea ce privește lirica erotică, Vasile Romanciuc se dovedește plin de prospețime și ingeniozitate. Trăirile autentice îi scot pe actanți din realitatea cotidiană cenușie și poetul nu se poate elibera integral de gândul reversibilității frumoasei și incredibilei evadări: „Aș vrea să nu se mai întrerupă / visul acesta – tu și eu... / e ca un film de dragoste după / scenariul lui Dumnezeu /.../ mi-e dor... mi-e dor de-o privire a ta, / de-un zâmbet al tău mi-e dor... / e ca și cum un izvor ar înseta și ar bea apă din alt izvor” (Un izvor însetat). Ideea predestinării se insinuează epatant în declarația, frustră, de dragoste: „Ne privim tăcuți / Luminați de-un mac. / Te cunosc de-o zi, / Te iubesc de-un veac...” (Luminați de-un mac). Îndrăgostitul rămâne mereu în spatele ironiei salvatoare, iar teama de-a nu cădea în ridicolul sentimentalismului patetic îl face să amâne sine die cuvintele care să-i certifice arderea afectivă pentru o ea mult mai ancorată în pragmatismul zilelor noastre despovărată de romantism: „Simt, nici astăzi, nici astăzi, / nu voi avea curajul / să-ți spun te iubesc! – tu ai muri de râs, / eu aș muri cu-adevărat” (Nocturnă). Poet cu mari disponibilități lirice, Vasile Romanciuc își etalează discursul poetic de la jocul de cuvinte (haiku-ul de mare virtuozitate metatetică: „Prut - / trup / rupt”) până la incantațiile grave inoculate gnomic ca în poemul final, reprodus și pe coperta a patra a plachetei: „Busuioc la naștere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristețe, / Floare de noroc.../ Viața noastră, toată, / Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc” (Busuioc). Printre poeții de azi și din totdeauna ai Basarabiei Vasile Romanciuc face figură reperială.
|