Mihail   Dolgan

LIRICA LUI VASILE ROMANCIUC

Dacă ar fi să-l încadrăm pe Vasile Romanciuc într-o orientare artistico-stilistică palpabilă, bine determinată a poeziei contemporane din Moldova, el s-ar înscrie cât se poate de organic în albia liricii de factură tradiţional-folclorică, profund simplă şi cantabilă, profund firească şi sinceră. Această direcţie poetică a fost şi continuă să fie la noi cea mai viguroasă şi mai reprezentativă, cu realizări estetice incontestabile şi cu cel mai viu ecou în inima cititorului. E vorba de lirica unor proeminente individualităţi creatoare — în diverse perioade de timp — cum sunt Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, Petru Zadnipru, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi ş.a.

Spre deosebire de alţi slujitori ai muzei, care îşi găsesc mai cu greu propriul mod de a exista în poezie, Vasile Romanciuc a avut norocul să dea de „vâna de aur" a eului său artistic în chiar prima plachetă de versuri, „Genealogie" (1974), a avut norocul să-şi descopere de la bun început formula lirică particulară, inconfundabilă. Principiul fundamental al acestei formule constă în faptul de a exprima atât cât simte şi de a simţi atât cât exprimă. Echilibrul aproape perfect între puterea de gândire şi simţire, pe de o parte, şi puterea de exprimare — prin discurs liric şi sugestie metaforică, pe de altă parte, reprezintă particularitatea definitorie a materiei poetice în discuţie.

Împrumutând poetica folclorică cu bogatele-i tipuri de formule şi tiparuri, ritmuri şi tonalităţi, definiţii metaforice şi repetiţii stilistice (anaforă, epiforă, refren etc.), Vasile Romanciuc, ca şi confraţii săi nominalizaţi mai sus, a împrumutat concomitent şi etosul popular, cu întregul ansamblu de pravile de omenie şi bunătate, de bine şi frumos, de cumsecădenie în comportament şi în rostirea adevărurilor, şi într-un caz, şi în altul, explorându-le în mod creator, cu toată puterea de transfigurare şi individualizare lirică de care dispune. Aşa se face că la el limpezimea de cleştar a imaginilor şi modestia metaforică nu numai că se conjugă în mod firesc cu nobleţea şi curăţenia morală a gândurilor şi sentimentelor evocate, ci se şi condiţionează reciproc, emfaza şi „baterea cu pumnul în piept" fiindu-i cu totul străine. (Chiar şi atunci când a scris cunoscutele piese lirice „Conştiinţa naţională" şi „Marii bărbaţi", poetul n-a recurs la modalităţile nominalizate).

Vasile Romanciuc este, înainte de toate, un poet al eticului cumpătat în înţelesul larg al cuvântului, întreaga lui creaţie de până acum înmănuncheată în volumele reprezentative „Citirea proverbelor" (1979), „Din tată-n fiu" (1987), „Ce am pe suflet" (1988), „Note de provincial" (1991), înfăţişându-se ca o pledoarie lucidă — pe calea imaginii poetice — pentru omenie şi demnitate, pentru statornicie şi bunătate. Aceasta se întâmplă nu numai atunci când autorul citeşte într-un mod nou, intuind semnificaţii nebănuite, înţeleptele şi sugestivele proverbe ale poporului nostru, ci şi atunci când în zona lirismului său intră teme şi motive de altă natură, cum ar fi: frământările şi neliniştile contemporanului, deziluziile şi suferinţele lui, creaţia şi continuitatea generaţiilor, răspunderea şi rosturile trecerii prin timp a omului, graiul şi adevărul, dragostea şi timpul.

Concis şi dens, sugestiv şi gnomic, versul lui Romanciuc posedă rara capacitate de a deştepta conştiinţele, de a le stimula în scopul unei continue depăşiri, de a le ozoniza moraliceşte şi esteticeşte. Pentru a-şi păstra intactă integritatea spirituală, omul, în orice condiţii ar nimeri, trebuie să acţioneze omeneşte — iată unul din principiile fundamentale ale statutului etico-civic al poetului. E şi firesc ca el să se lase profund îndurerat şi îngrijorat de mutilările sufleteşti ale aproapelui, de înstrăinarea acestuia de propria-i esenţă, de drama omului modern.

Din cele mai simple şi la îndemâna tuturora unelte şi atribute folclorice Vasile Romanciuc nu arareori ştie să izvodească adevărate bijuterii lirice, cum ar fi aceasta bunăoară: „Busuioc la naştere, / Busuioc la moarte, / Floare de tristeţe, / Floare de noroc, / Viaţa noastră  toată, / Doamne, cum încape / între două fire / Mici de busuioc" ("Busuioc"). Sau iată un alt exemplu: „O regină de furnice / vede soarele şi zice: / — Cum e oare / să fii soare? / — Nu sunt soare / cum îţi pare, / Maiestate, / sunt un mire, / condamnat la nemurire. / Ispăşesc pentru iubire" ("Veşnicul mire").

Primul exemplu parcă este frate de sânge cu celebrul catren antitetic al lui Petru Zadnipru: „Moldovenii când se strâng / Şi-n petreceri se avântă, / La un colţ de masă plâng, / La alt colţ de masă cântă".

Deşi lucrează în cheie tradiţională şi nu se lasă atras de sirenele modelor poetice de avangardă, cu verbozitatea şi patetismul lor glacial, Vasile Romanciuc este însă modern prin sensibilitate şi viziune, prin modul de creare a unui lirism paradoxal obţinut prin intermediul unor poante de efect (atât în planul noutăţii, cât şi în planul revelaţiei). În genere, în poetica autorului poanta lirică (deseori polemică) joacă un rol dintre cele mai importante, ea impunându-se nu numai prin funcţia-i compoziţională, ci, în primul rând, şi prin capacitatea ei de a concentra şi „descărca" întregul potenţial ideatico-emotiv al bucăţii respective. De felul cum e intuit, „pregătit" şi exprimat finalul poetic depinde în mare măsură ponderea semnificaţiei estetice a poeziei, reuşita ei în genere.

Încă Bogdan Petriceicu Hasdeu observa în legătură cu aceasta:

         „... Farmecul finalului poetic e generalmente atât de puternic, încât adeseori el răscumpără neperfecţiunile unei poezii întregi... Un final greşit, rece, slab, aruncă înapoi o neagră umbră asupra versurilor precedente, fie ele oricât de excelente" ("Mişcarea literelor în Est").

Vasile Romanciuc cunoaşte intuitiv aceste adevăruri, pentru că în majoritatea cazurilor poeziile lui se caracterizează prin poante ingenioase, suculente, revelatorii. Exemplificăm: „Ce cucereşte un cântec / o-ntreagă armată / nu cucereşte „ ("Răsai, soare"); „... Soarele trece pe cer / în văzul întregii lumi / fără a-şi ascunde / petele" ("Concluzie"); „... După război, pe câmp, / întâia brazdă / c-o panglică de doliu semăna..." ("Tata"); „În clipa de tristeţe şi de singurătate / şi piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate..."; „Să-ţi fie atât de drag cuvântul, / încât atunci când  îl rosteşti, / să crezi că însuşi Eminescu / ascultă ce şi cum vorbeşti..." ("De parcă te ascultă Eminescu"). Deseori poantele lirice ale poetului îmbracă forma aforismului şi se „clădesc" pe asociaţii disonante sau chiar paradoxale, pe inversarea lucrurilor, pe esenţializarea aparenţelor, pe jocul de cuvinte. Ca în aceste cazuri: „S-ar vrea măcar pe-o clipă făptură omenească? / El are două feţe — ce-i trebuie şi mască?". ("L-aţi văzut pe Ianus?"); „Câinele / care se ridică mereu / în două labe / e un câine care se înjoseşte". ("Câinele"); „Visez un suflet fierbinte / gândind la rece. / Visez aerul dulce / dintre floare şi-albină". ("Visez nişte zile"); „... Faţa împărăţiei / supuşii o fac, / nu-mpăratul". ("Cronica domniilor infirme"); „Dreptatea / la fundul mării / umblă cu submarinul". ("Din vorbe dulci adesea..."); „Pasteluri / nu mai scriem de mult — / prescriem pastile". ("E supărată natura pe noi?").

O altă trăsătură definitorie a modului poetic al lui Vasile Romanciuc este folosirea pe scară largă a paradoxului, îndeosebi a metaforei şi simbolului paradoxal. Întemeiată pe contraste şi antinomii, pe întorlocarea de cuvinte oximoronice, pe contopirea extremelor, gândirea paradoxală a liricului de azi e dictată, în primul rând, de natura contradictorie a realităţilor vieţii, de dialectica în continuă destrămare a condiţiei omului contemporan, de necesitatea de a privi la obişnuitul lumii dintr-o neobişnuită perspectivă. Căci paradoxul este un instrument eficace de dezvăluire nu atât a adevărurilor banale, pe care nimeni nu le neagă, cât a acelui adevăr dialectic ascuns pentru care afirmaţia inversă reprezintă de asemenea un profund adevăr. În acest plan putem afirma că lirica lui Romanciuc, deşi cultivă o formulă tradiţională, este animată de un viu suflu modern. „Totul este inversul totului" — decreta Nichita Stănescu. Acest principiu paradoxal nu este străin nici pentru Vasile Romanciuc, care, de altfel, îi şi închină o poezie marelui poet român. Faptul se observă nu numai atunci când e vorba de anumite situaţii poetice: „Azi nu se poartă măştile / pe faţă. / Azi / feţele / se poartă / pe măşti". ("Masca"); „Tristă-s; / mă ţine frumoasă şi înflorită / Ceea ce usucă omul — / schimbarea de pământ / la rădăcină". ("Elegia florii din glastră"), ci şi atunci când defineşte metaforic realităţi dintre cele mai dragi sufletului: „Moldova noastră, / copii, / cât o lacrimă este. / Cât o lacrimă / plânsă de Făt-Frumos / în cea mai frumoasă / poveste". ("Eterna iubire"), spicul de grâu „e regele ce nu se sfieşte / Supuşilor să li se închine". ("Spicul de grâu e rege..."), marea e „locul în care creierul pământului e dezgolit". ("Marea"), iubirea — „Stăpâna lumii" este „auzul lui Beethoven" şi „vederea lui Homer", ea „apără omenia lumii" „Cu oastea sa de trandafiri", iar iubirea de ţară este „cântec născându-şi / inima care îl cântă", este „pasăre cu aripa ţesând / cerul / în care zboară". ("Iubirea de ţară"). Nu mai pomenim de paradoxurile şi oximoroanele propriu-zise: „Suntem un fel de peşti tereştri", „echilibru dezechilibrat", „veşnicul mire", „duminica e zi de lucru-n grai", „iubirea — / irezolvabilă ecuaţie / cu-n cunoscut şi-o cunoscută".

Nu vom spune adevărul până la capăt dacă nu vom observa că uneori enunţurile glaciale şi surplusul de luciditate subţiază mult lirismul unor bucăţi, iar descifrarea fără efort a „mecanismului" poetic al autorului poate lăsa impresia de facilitate şi chiar de insatisfacţie (mai ales în cazurile când poanta e „forţată" sau când „corpul" poeziei este abia „schiţat").

În rest, Vasile Romanciuc este un poet sensibil şi inteligent, un liric autentic care practică o sinceritate cuceritoare în stare să pună în mişcare cele mai adânci straturi ale fiinţei şi fiinţării noastre.