acad. Mihai Cimpoi

POETUL ŞI TIMPUL FĂRĂ NUME

Vasile Romanciuc e copilul scos din leagănul matern şi aruncat în plină sau — mai bine zis — în falsă civilizaţie. Un timp fără nume, o lume mecanică, „împăiată", butaforică, din care a dispărut viul, îl întâmpină rece, cu oglinzi mate, cu fum dens, cu icoane împăienjenite, cu măşti pe obrazul oamenilor care se nasc deja mascaţi.

E un sentiment general de preatârziu, în care câte o stea cade în neştire, de toarcere de nisip al deşerturilor în clepsidra noastră, de cioplit grăbit de lemn — cineva, zice poetul, face crucea pe care Iisus „sus pe Golgota urmează s-o suie".

Se apelează la o analogizare alegorică permanentă între o toamnă tristă şi o stare apocaliptică a lumii, frunzele asemănându-se cu măştile, gândurile cu coşmarurile. Urechea prinde cadenţe surde de ceasuri, curgeri de nisip în clepsidre, fine ţeseri de păienjeniş, întoarceri de piatră de moară, zvon de lire sterline.

Timpul e mandarinul simţurilor şi viziunilor, relativizându-le, secătuindu-le, îngheţându-le, într-un cuvânt, devitalizându-le: „Clipă grea. Veac uituc. Timp acerb. / Speranţele doar ni-s stăpâne. / Aproape ca-n vechiul proverb, / Guvernele trec, ţara rămâne..."

Viziunea, colorată social şi istoric, devine nevrotică, bacoviană, apocaliptică: „Timp răblăgit, obosit, / viaţa de noi parc-ar vrea să se scuture — / sunt un sentimental rătăcit / printre computere. / Lacrimogenule, -mi zic, ai auzit / cea mai tristă veste din tristul nostru oraş — / astăzi, astăzi a fost găsit / primul câine sinucigaş". (Mai văd, mai aud, mai înţeleg).

Poetul conjugă, în fond, neputincios verbul a fi la prezent, trecut, viitor şi mai-mult-ca-perfectul...

Sunt în această carte momente sentimentale exprimate într-o nouă recuzită impresionist-simbolistă şi tâlcuri moralizatoare concentrate în precepte.

Ca şi în „Citirea proverbelor", Vasile Romanciuc, rătăcitul într-un univers întors pe dos, face figură de poet gnomic, operând cu sentinţe şi apologuri după principiul cioranian: „Rugăciunile refulate irump în sarcasme". 

(Referinţă la cartea „Un timp fără nume")