|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|
acad. Mihai Cimpoi POETUL ȘI
TIMPUL FĂRĂ NUME
Vasile Romanciuc e copilul scos
din leagănul matern și aruncat în plină sau — mai bine zis — în falsă civilizație. Un timp fără nume, o lume
mecanică, „împăiată", butaforică, din care a dispărut viul,
îl întâmpină rece, cu oglinzi mate, cu fum dens,
cu icoane împăienjenite, cu măști pe obrazul oamenilor care se nasc deja mascați.
E un sentiment general de preatârziu, în care câte o stea cade în neștire, de toarcere de nisip al deșerturilor în clepsidra noastră, de cioplit grăbit
de lemn — cineva, zice poetul, face crucea pe care Iisus „sus pe
Golgota urmează s-o suie".
Se apelează la o analogizare
alegorică permanentă între o toamnă tristă și o stare apocaliptică a lumii, frunzele asemănându-se cu măștile, gândurile
cu coșmarurile. Urechea prinde cadențe surde de
ceasuri, curgeri de nisip în clepsidre, fine țeseri de păienjeniș, întoarceri de piatră de moară, zvon de lire
sterline. Timpul e mandarinul simțurilor și viziunilor, relativizându-le, secătuindu-le, înghețându-le, într-un cuvânt, devitalizându-le: „Clipă grea. Veac uituc. Timp acerb. / Speranțele doar ni-s stăpâne. / Aproape ca-n vechiul proverb, / Guvernele trec, țara rămâne..."
Viziunea, colorată social și
istoric, devine nevrotică, bacoviană, apocaliptică: „Timp răblăgit,
obosit, / viața de noi parc-ar vrea să se scuture — / sunt un sentimental
rătăcit / printre computere. / Lacrimogenule, -mi zic, ai auzit / cea mai
tristă veste din tristul nostru oraș — / astăzi, astăzi a fost găsit /
primul câine sinucigaș". (Mai
văd, mai aud, mai înțeleg).
Poetul conjugă, în fond,
neputincios verbul a fi la prezent, trecut, viitor și mai-mult-ca-perfectul...
Sunt în această carte momente
sentimentale exprimate într-o nouă recuzită impresionist-simbolistă și tâlcuri moralizatoare concentrate în precepte.
Ca și în „Citirea
proverbelor", Vasile Romanciuc, rătăcitul într-un univers întors pe dos, face figură de poet gnomic, operând cu sentințe și apologuri după
principiul cioranian: „Rugăciunile
refulate irump în sarcasme".
(Referință la cartea „Un
timp fără nume")
|