Ion Ciocanu

O INIMĂ CE RÂDE ŞI PLÂNGE ÎN CUVINTE

În simplitatea ei cristalină, poezia lui Vasile Romanciuc tăinuieşte acea complexitate minimă, care constituie arta însăşi. E, altfel zis, complexitatea necesară şi inerentă, inevitabilă. Ţărănia neafişată, dar totuşi permanentă, de tip Zadnipru, nu coboară nicăieri — în cărţile poetului — la constatarea banală a unor stări de lucruri sau de suflet la fel de banale. S-ar putea spune şi altfel: Romanciuc lucrează permanent în direcţia descoperirii elementului metaforic, simbolic, sugestiv al faptului sau al stării sufleteşti evocate, graţie unui asemenea statut de creator fiind un scriitor simplu în aparenţă şi complex în esenţă. Adică ce complex, când poezia „Salcâmul", cu care se deschidea cartea „Ce am pe suflet" (1988), preamăreşte multpreafrumosul şi harnicul copac al meleagului nostru în cuvinte simple ca şi obiectul atenţiei autorului: „Salcâmule-mpărate, / Pe strămoşeasca vale, / Mă-nchin de sănătate / Luminăţiei tale...". Pare că salcâmul însuşi s-ar intimida în prezenţa unor cuvinte şi expresii neologice sau pretenţios metaforice. Chiar în strofa celei mai mari concentrări a sensului etic: „Cinstită ţi-i lucrarea / În osul rădăcinii. / Pentru prieteni — floarea / Şi pentru duşmani — spinii" — scriitorul nu-şi tăinuieşte simplitatea înnăscută, ci mai degrabă şi-o subliniază prin pronunţia ţărănească (duşmani, cu accent pe u). În mod similar procedează dumnealui când îşi divulgă atitudinea faţă de propria sa „lucrare": „Pe frunţile trudite / De rouă-ţi scuturi ramul. / Fii sănătos, mărite, / Şi să-ţi trăiască neamul".

Nimic strigat, exagerat sau tăinuit cu tot dinadinsul. Vasile Romanciuc este unul dintre puţinii poeţi de la noi, care continuă să cultive o lirică tihnită, liniştită, calmă. În acest sens, el se deosebeşte şi de Grigore Vieru, şi de Leonida Lari, şi de Nicolae Dabija cel din „Recital de poezii la o casă de copii". Am susţine că-şi rămâne fidel sie, debutantului din placheta „Genealogie" (1974), dacă în chiar ultimul timp n-am fi înregistrat — şi la dumnealui — simptome ale angajării publicistico-retorice impulsionate, bineînţeles, de cele mai bune intenţii.

Oricum, mai mult pe şoptite, Vasile Romanciuc ne-a făcut să pricepem că salcâmul — obişnuitul sau chiar banalul de totdeauna salcâm — este o expresie metaforică a demnităţii şi o sugestie lirică de mare încărcătură ideatică a existenţei întemeiate pe principii etice sănătoase,  

dominate de cinste şi conştiente de necesitatea atitudinii adecvate faţă de prieteni şi, pe de altă parte, faţă de duşmani.

 Paradoxal la prima vedere, dar calmul domină în poeziile care parcă ar „cere" gesturi largi şi decibeli tunători. Papagalul din fabula omonimă nu este apostrofat cel puţin, ci e prezentat ca o nedumerire: „De unde să ştie bietul / că-nvaţă / cuvintele pe care / chiar acum / le-a uitat?" Numai noi, cititorii, pricepem ce se ascunde îndărătul interogaţiei retorice cu privire la insul care spune aceleaşi cuvinte când nimereşte la alt „stăpân". În altă fabulă — „Porcul" — parcă sunt şi expresii tari, mărginaşe cu indecenţa ("Spăimântător/ nu e porcul râmând / Spăimântător/ este porcul rimând"), dar totul e acoperit de o linişte verbală aproape inimaginabilă în atare situaţii.

Cititorul devotat literaturii noastre a putut constata caracterul cu totul specific al modului de a exista artistic al lui Vasile Romanciuc mai cu seamă în cartea „Citirea proverbelor" (1979). Ingeniozitatea literară, îndrăzneala gestului însuşi de a citi adânc personal proverbele neamului nostru şi, drept consecinţă, efectul neaşteptat de puternic asupra cititorului — toate s-au vădit cu prisosinţă în cartea numită. „Necinstea supără izvorul / Şi el se-ntoarce înapoi", „Zadarnic aştepţi grâu să crească / Dacă n-a fost de grâu sămânţa", „Din viaţă nu poţi şterge niciun rând / Ca de pe-o foaie scrisă cu creionul" sunt doar câteva exemple adeveritoare creativităţii specifice şi intense în cadrul viziunii noi a poetului asupra unor adevăruri milenare. Ştim cu toţii că-i grea piatra de pe suflet, dar numai Poetul a spus — simplu şi adânc, nemeşteşugit şi, totodată, atât de frumos — că „în clipa de tristeţe şi de singurătate / Şi piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate...".

Vasile Romanciuc pune preţ deosebit pe cinste şi pe demnitate şi stigmatizează abaterea de la buna-cuviinţă, pentru fiecare adevăr al inimii sale găsind expresie plastică de o simplitate cuceritoare trecând pe neprins de veste în comunicare metaforică sugestivă. Şoapta lui poetică parcă nici n-ar fi în stare să provoace nemulţumirea şi cu atât mai mult duşmănia din partea vreunui gânditor de altă natură decât poetul şi cititorii care l-au îndrăgit. Or, nu este aşa, mai exact — n-a fost aşa, de vreme ce poezia dumnealui tăinuieşte la tot pasul un spirit polemic ori chiar rebel, în măsură să irite spiritele refractare gândirii poetice, inerent revoluţionare. Puţini cititori cunosc istoria deocheată a interpretării stagnante a poeziei „Întâi şi-ntâi", cu care se încheia cartea „Citirea proverbelor". Cartea n-avea de ce merge „la cuţit", recunoşteau cerberii literari ai timpului, dar poezia nominalizată a fost pe punctul de a fi „smulsă" dintre coperte. De ce?

Romanciuc avea un crez cetăţenesc şi artistic sănătos, pe care îl exprimase cu demnitatea ştiută: „Cuvântul, deci, pe care-ai vrea să-l spui / Se cere a fi spus la timpul lui / Curat şi simplu, fără-nfloritură — / Rostit de suflet, nu spoit de gură..." şi — mai cu seamă — se cere să rosteşti cuvinte „nu despre orişice şi orişicine / Ce-şi cată loc în inimă la tine...". Probabil, şi versurile citate au fost înţelese ca ceva instigator şi — mai ştii? — demolator al codului moral al constructorului comunismului. Dar poetul nu tăinuia nimic, ci explica în continuare, în maniera sa lirică nicicând trădată, că e nevoie să rosteşti „Întâi şi-ntâi — cuvântul despre ţară, / De-ar fi să-l spui a orişicâta oară; / Întâi şi-ntâi — cuvântul despre casă: / Chiar şi-n străini — străin ea nu te lasă; / Întâi şi-ntâi — cuvânt despre părinte / Semănător de obiceiuri sfinte: / Şi despre limbă, şi despre iubire / De tot ce-avem mai drag în amintire". Bine, pare să se fi întrebat arhivigilenţii din sectorul cultură, dar despre celelalte adevăruri măreţe ale epocii când să se vorbească? La care Romanciuc răspundea în ultimele două versuri ale poeziei: „Iar încă despre toate celelalte / Am mai putea vorbi şi după moarte". O atare înţelegere a lucrurilor nu se ierta cu una, cu două.

Totuşi, cartea a fost lăsată în pace, redactorul ei (Ion Hadârcă) de asemenea, lucrătorii de editură implicaţi în explicarea „incidentului" (subsemnatul, Mihai Cimpoi ş.a.) fiind părinteşte sfătuiţi să fie mai exigenţi... Şi dacă am evocat acest episod din viaţa cărţii noastre naţionale în anii de pomină, e pentru că un atare episod adevereşte în modul cel mai concludent posibil spiritul bătăios (în sensul nobil al cuvântului) care cutreieră creaţia poetului, în pofida cuminţeniei ei de suprafaţă, înşelătoare.

Sunt doar câteva însăilături despre unul dintre exploratorii talentaţi ai virtuţilor etice ale neamului nostru, unul dintre vrăjitorii inspiraţi ai cuvântului strămoşesc. Simplă şi nepretenţioasă, sinceră şi spontană, proaspătă şi cuceritoare de la prima lectură sau chiar audiţie, poezia lui Vasile Romanciuc este fidelă „genealogiei" exprimate succint în placheta de debut, ceea ce nu neagă, ci — dimpotrivă — presupune evoluţia scriitorului spre poezia de un calm deosebit, marcată de fiorul trăirii profunde şi încoronată de o sugestivitate lirică densă.