|
STUDII INTRODUCTIVE Mihai Cimpoi Ion Ciocanu Ştefan Hostiuc
Un Cavaler al Poeziei: Arcadie Suceveanu În căutarea ferventă a Absolutului, Arcadie Suceveanu nu se vrea pur şi simplu un poet, ci chiar POETUL aureolat de idealitatea raporturilor cu Poezia. El este Cavalerul acesteia care râvneşte contopirea fiinţială cu ea; o contopire totală, bineînţeles de ordin identitar, deci astfel ca El să fie în chip desăvârşit identic cu Ea. El caută mereu Absoluturi: Absolutul trăirii, care recheamă incandescenţa adolescentină rimbaldian-esenian-lorchiană, Absolutul naţional care valorizează “pătimirea” în stil Goga, Absolutul ca transcendenţă. Prin acest demers esenţial este un neoromantic –, amintind de crezul novalisian al încrederii în propensiunea specială pentru poezie, poezia fiind totuna cu dispoziţia poetică din însăşi fiinţa poetului, iar eul egoist (personal) cu eul superior, universal. E o aspiraţie generală, în primele cărţi ale poetului (Mă cheamă cuvintele, 1979; Ţărmul de echilibru, 1982; Mesaje la sfârşit de mileniu, 1987), spre (neo)romantizare a universului lăuntric şi exterior care constituie evident un singur univers. E replica generală a şaptezeciştilor basarabeni dată poeziei îndoctrinate, mimetice, “tematice”. Poetul se lasă în voia poeziei, aşteaptă ca aceasta să-l scrie pe poet, să scrie ea însăşi poemul: “Lăsaţi-mă să cred că nu eu scriu poemul, / ci Poemul scrie cu mine”… (La modul condiţional); “Da. Aştept un poem. / Un poem tânăr, cu ochii albaştri, / revoluţionar, / un poem / pe care să-l puteţi oricând răsădi; / în locul unui cireş” (În aşteptarea poemului). Sunt poncifele programatice ale poeticii anilor 70. Menţionam în prefaţa la volumul Mesaje la sfârşit de mileniu că poetul îşi atmosferizează poezia cu un aer oxigenat, senzual, naţional, roua fiind lacrima “copilului de suflet” al secolului XX şi cu prezenţa celor trei umbre, una fiind a lui Ares, zeul războiului şi violenţei, cealaltă a lui Hamlet, cu ezitarea cunoscută între a fi şi cea de-a treia a lui Don Quijote, cavalerul tristei figuri. Problematizarea sa completă cu visarea, candoarea adolescentină se completa cu jocul inteligenţei, cu recursul la asociaţii mai raţionale, mai tehniciste (“se-îngraşă-n pomii raiului omida, / Albinele administrează flori, / Rechinii ţin în gură Atlantida / La circul lor de farse şi erori. / La cota bursei preţul vieţii scade, / Orga lui Bach bolnavă-i de plămâni, / Iar pacea stă mai mult pe baricade / Cu o garoafă-nsângerată-n mâini” (Portret la sfârşit de veac). La propensiunea spre dispoziţia poetică “naivă” din însăşi sufletul poetului se alătură o tentaţie a formulei constructiviste, “sentimentale” (în sensul schillerian al termenilor), care anunţă o împăcare a poetului naturalului cu poetul artificialului. Postura de poeta artifex o stimulează strategiile postmodernismului, pe care le îmbrăţişează cu o anumită rezervă faţă de obscuritatea şi “bolboroseala zeilor”. Cavalerul Înzadar (Chişinău, 2001) şi Mărul îndrăgostit de Vierme (Timişoara, 1999) atestă în mod cert că poetul bucovinean îmbrăţişează acelaşi pathos şi cu aceeaşi disponibilitate constructivismul şi deconstructivismul, atmosferizând în pozitiv şi totodată în negativ universul, punându-l sub semnul nihilist al Înzadarului, al Nimicului. Masca elegiacă a începuturilor, unse cu alifiile aromatizante extrase din flori de cireş, din crini şi din iarbă etern verde se preschimbă într-o mască thanatică marcată de culorile negre ale însuşi Neantului. Relaţiile simpatetice cu universul devin nişte relaţii antipatetice. Analogizării sufleteşti (realităţile erau nişte peisaje ale sufletului) i se opune acum un anologon negativ unic. Sensul îi scapă, acum, poetului, aurul plinului adolescentin se preschimbă în “aurul întunecat al Nimicului”: “În căutarea frumosului am scormonit în urât / avid, m-am aplecat în afara fiinţei / Am văzut facerea în clepsidră / am văzut nisipul şi cenuşa, golul şi limita - / dar nu, nicăieri / n-am putut afla sensul / Peste tot m-au umilit materia, energiile / din toate ah! n-am putut să extrag / decât aurul întunecat al Nimicului”(Aurul întunecat al Nimicului). Întrebându-l, cu înverşunare persuasivă, pe Magister Mundi, un blagian Mare Anonim, “care e sensul, care e sensul, care e sensul?”, poetul nu aude decât “tăcerea universală”. Or, poetul distinge nu doar aerul, “tăcerea universală”, ci şi aerul confuz al unei “nebunii universale”, proiectată într-o uriaş-grotescă Corabie a lui Sebastian sau într-o maşină a Apocalipsei, bineînţeles mondializată, dilatată la scară de asemenea universală. Procedeele nu sunt noi, dar se impune, la Suceveanu, o eleganţă cavalerească, un fel distins, galant, manierat (dar şi manierist!) al comportamentului liric, menţinut printr-un permanent referenţial cavalerist. Arcadie Suceveanu a mai cunoscut şi o fază intermediară de poet al dezrădăcinării, al exilului interior, care ne-a dat parabole profunde ale înstrăinării, ale noilor drame şi tragedii mioritice, proiectate pe tot atât de parabolica imagine a Arhivelor Golgotei (Mioriţa, Eterna Danemarcă, Neamul lui Iona, Ultimul zimbru, Ultimul Babilon, Balada Ionului din Carpaţii Bucovinei, Pietà, Albatrosul lui Baudelaire, Emisferele de Magdeburg, Morarul Don Quijote). Multe dintre aceste poezii, prin concentrare conceptuală şi afectivă, prin instrumentare supraveghează în sens neoclasicist, prin miezul lor existenţial, sunt, aşa cum remarca şi Constantin Ciopraga, antologice. Ele au aspect de bijuterii bine lucrate: “Acest timp mâncat de spaţiu / Acest spaţiu ros de timp / Sunt chiar viaţa mea: un limb / Al Mişcării fără saţiu / În finit şi in-finit, / Pe-unde curge şi ne spală / Într-o trecere egală / A ta apă, Heraclit. / Ah, dar viaţa-nseamnă moarte! / Lumi ce una-n alta curg, / Emisfere, vai, deşarte / (Cum le-ai zis?) de Magdeburg, / Ce le-adună şi desparte / Prins de joacă, Demiurg!” (Emisferele de Magdeburg). Daimonul ironiei lucrează spornic în fiinţa poetului ieşind în întâmpinarea Demonului neantizator al Timpului care face figură chiar de Satan. Suceveanu trăieşte dramatic punerea lucrurilor şi valorilor sub semnul unei ciudate transmutaţii şi a unei substituţii măcinătoare. Bacoviana tăcere a Nimicului ia chip de brantiană agitaţie a nebuniei Nimicului. Peisajele suprarealiste ale visării pure se restrâng la peisajul expresionist al coşmarului apocaliptic. Cavalerul Înzadar se însoţeşte cu Doamna Apocalipsă, luând şi înfăţişarea de Cavalerul Vierme. Liricul atât de pur al începuturilor se transformă într-un “antiliric” total, evocat în Manualul bătrânului neofit. Peste toate şi peste Totul este arborat “însemnul heraldic al Marelui Nimic” (Oriunde se poate muri glorios). Arcadie Suceveanu nu pare decât un medievalist redivivus, un constructor de intermezzi ca cele înscenate în casa Borgia sau în curtea Medici cu ciudate decoraţii şi figuri alegorice. Înafară de Cavalerul Înzadar, cavalerul Vierme, ieşit dintr-un măr îndrăgostit de el, şi Doamna Apocalipsă, mai găsim graţioase Domnişoare de gri, Heralzi, Prinţese, Domnul Dumnezeu însuşi, Patriarhul Ecumenic din Bizanţ, primarul Parisului, Babilonul, Epirul şi noua Danemarcă, Plat şi Aristotel, cârtiţele lui Socrate, Curtea Mărului de Smarald, cetăţeni ai Nimicului, Delphi şi Rodos, Veneţia ori Paris, personajele lui Erasm, monoclul lui Tristan Tzara, Heraclit cu râul lui care se termină pentru experienţele metafizice ale poetului. Makedon, ţeasta lui Yorick, Esop, Calul Alb din poveste, corăbiile de pe mările Sudului, tabelul lui Mendeleev, Robespierre şi Ludovic al XVIII-lea, Yukonul cu aurul lui îndepărtat, duhul lui Hamlet, Cavalerul Dada. Poetul îşi admiră narcisiac în ultimele volume propriile dexterităţi de poeta artifex redescoperit din virtualităţile începuturilor şi antrenat într-o nouă, postmodernistă ars combinatoria, orientată în special spre deconstrucţia ironică.
În căutarea arcadiuluiCă “încă de la naştere viermele alb / s-a îndrăgostit de mărul roşu” şi că “viermele roşu încă din prima zi / s-a îndrăgostit numaidecât de mărul alb”, i se pare scriitorului Arcadie Suceveanu “aproape normal” ori chiar “cât se poate de firesc”. Dar iată “într-o zi mărul roşu / se pomeni şi el îndrăgostit de viermele alb, / după cum mărul alb se văzu îndrăgostit şi el / de viermele roşu”. Poetul se gândeşte, evident, la “armonia contrariilor în natură” şi ne linişteşte calm, să nu credem că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar, deoarece “povestea mărului / îndrăgostit de propriul vierme” nu e ceva atât de rar, mărul cu pricina fiind unul “care poate fi văzut / chiar la dumneavoastră pe masă”. Ce să însemne acest amestec de contrarii? poate – şi ar fi bine, ar fi, credem, chiar ceea ce a urmărit din start autorul! – să se întrebe cititorul cărţii sale Mărul îndrăgostit de Vierme (Timişoara, editura “Augusta”, 1999). Stranie această istorie de dragoste – “Love story” –, dar credem că nu mai stranie decât ceea ce ni se întâmplă azi tuturora. Criza de frumuseţe, din chiar prima poezie a cărţii – Buldozerul –, este totală şi poetul nu e dintre acei care să ne ogoiască fariseic. “Tu îmi ceri să scriu / poezii frumoase, / dar nu vezi că din frumuseţe n-a mai rămas nimic: / e ca şi cum i-aş pune propriului mormânt / papion verde…”. Încercările de a gândi şi a scrie sunt zădărnicite de… dar nici scriitorul nu ştie de cine, şi atunci presupune: “Oare vântul care mişca atât de armonios frunzele / a amestecat brusc valorile / sau tu, Doamne, ai îmbătrânit / şi începi să confunzi noţiunile, / căci iată: vara nu mai este vară, / copacul nu mai este copac, / mlaştina se dă drept copie a mării, / goarna se pomeneşte în zori altoită pe pian…”. După cum se poate lesne înţelege din aceste prime două poezii la care ne-am referit, Arcadie Suceveanu se dovedeşte alarmat (în pofida calmului spunerii sale poetice) de bulversarea valorilor, de evoluţiile stranii ale lucrurilor, de prăpăstiile care se cască între intenţiile noastre şi rezultatele cu care ne alegem (“semănăm ridiche şi gulii, / dar recoltăm grecie antică…”). Aşa i se prezintă poetului realitatea (dumneavoastră, dragi cititori, ea vi se înfăţişează cumva altfel?), drept care el nu mai procedează în stil tradiţional, ci se transformă – nu înţelege cum s-ar putea să nu se transforme – într-un poet al acestor bulversări/stranietăţi/prăpăstii: “Pentru a supravieţui ca poet / la sfârşitul secolului XX, / trebuie să fii profund antiliric / ori să faci ceva trăsnit detot, / de exemplu – să-ţi cumperi o ghilotină. / Numai aşa, capul îţi va sări / tot mai spectaculos în poeme, / sângele scurs se va închega într-un text roşu postmodernist…”. La locul cuvenit Arcadie Suceveanu ironizează această trecere de la poezia obişnuită (cu care ne-am obişnuit) la cea postmodernistă: “Ajuns rudă apropiată cu Revoluţia franceză, / poate vei putea câştiga îngăduinţa / generaţiilor tinere / (nu uita să le spui de trei ori pe zi / că oul de sub limba lor e chiar oul lui Columb) / şi astfel te vei putea vindeca defintiv / de romantismul tău desuet, / de nociva floare albastră a lui Novalis, / care de atâta timp împiedică noua artă / să se dezvolte…”. De aici încolo poetul se exprimă în două registre, serios şi ironic, amestecul acestora trimiţându-ne firesc la amestecul de valori din realitatea sfârşitului de mileniu. Poetul (personajul liric) îi ironizează până şi pe Aristotel şi Platon, dacă nu cumva şi pe însuşi Dumnezeu, în extrem de neobişnuita piesă lirico-tragică întitulată Cârtiţele cu un motto din Borges: “Dedesubt, blăniţele lor lucioase / electrizează ideile, / deasupra gândul meu sapă şi el galerii / pe sub aştri / de sus în jos, / clocim ouăle binelui şi răului / de jos în sus…”. Amară detot poezia, mai ales finalul ei dezarmant: “Câtă asemănare! – se miră şi Dumnezeu / de vieţile noastre perfect paralele”. Sau: câtă ironie amară degajă poezia Noua Danemarcă (de după volumul lui Arcadie Suceveanu Eterna Danemarcă): “În noua Danemarcă nu e ca-n vechea Danemarcă, / aici e bine, e aproape sublim: / paiaţa are brevet de paiaţă, / spărtura din zid a fost ridicată la rang de fereastră…”. Aşa ajungem să simţim – anume să simţim! – durerea poetului, crisparea inimii lui, calmul urlând înăuntrul lui la evoluţiile atât de stranii ale lucrurilor (n-aţi uitat că în 1987 Arcadie Suceveanu ne dădea o carte Mesaje la sfârşit de mileniu, în care citeam puţin contrariaţi: “Fiinţa mea, prinsă de spasme, urlă / Sorbită de aburoase stări primare”?). Adică ce evoluţii, dacă “ziarele au voie să scrie despre / ideea de putred, despre duhul lui Hamlet-tatăl, / prinţul nu mai cultivă arta de a se întreba – / oricum n-ar ajuta la nimic…”? Dacă “în noua Danemarcă… lucrurile mărunte / au dreptul să compună ele esenţa, / golul, dacă vrea, se poate numi cerc…”? Dacă “ţeasta lui Yorick a ajuns material didactic în şcoală”? Ce evoluţii, când singurătatea dezarmantă a personajului liric l-a făcut să “iubească” – pe cine credeţi? – “pe şobolanul de sub podea”! Mai mult, destăinuirile lui, calme şi de data aceasta, ne fac să ne cutremurăm la recunoaşterea propriei noastre stări de şobolani (poate nu “metafizici”): “Soarta a fost generoasă cu mine. / Viaţa mi-a dăruit ceea ce poate nici n-am sperat: / neştiut de nimeni, într-o mansardă veche, / stau singur îmbătrânind sub scândura cerului, / chiţcăind de frig ori de fericire, / săpând galerii adânci în pagina albă. / Noapte de noapte adorm cu gândul / la resturile strălucitoare de la masa de diamant a Zeului…”. Deziluzia este totală, în orice caz ruinătoare de demnitate, de vreme ce – în Febra aurului – “cu balotul în spate, cu chibriturile ude – / astfel înaintezi / printr-o Alaskă imaginară. / Dezamăgit, dar încă destul de încrezător, / te încui în casă şi călăreşti / caii verzi de pe pereţi până la istovire, / lingi aurul de pe cotoarele cărţilor…”. Culmea dezastrului/dezamăgirii/involuţiei spirituale (şi nu numai) se vede, de fapt – mai curând se simte, cu o putere de influenţă deosebită în Locomotiva Stephenson, maşină învechită iremediabil (“Îi curg ouă de dinozaur din c… – s-o scoatem dracului pe linie moartă”), simbol al vieţii însăşi a personajului, cheltuit şi acesta între timp (“Locomotiva Stephenson – viaţa mea / alergând…/ pe linii tot mai roşii, pe linii tot mai subţiri, / pe lamele lor de cuţit”). Arcadie Suceveanu, răvăşit în adâncul sinelui, răvăşindu-ne şi pe noi cu mult talent şi inspiraţie, apelând la o scriitură modernistă de calitate, – nu ne propune nimic salvator, şi nici nu e treaba poetului să facă acest lucru, la urma urmei; treaba lui este să ne facă atenţi la ceea ce ni se întâmplă ori ni se poate întâmpla. Ce-i drept, în Îngerul de măcelărie el nu numai consemnează tragedia noastră în mod poetic, postmodernist, ci şi întreabă câte ceva mult prea serios ca să-i lăsăm fără atenţie întrebarea: “…Acum încotro, suflete de fier, mici / sufertaşe aburind în mâna hazardului?” E mai mult ca să-i luăm în serios viziunile dizolante, să nu i le credem invenţii scriitoriceşti lipsite de viaţă şi care nu ne-ar privi şi pe noi, obişnuiţii de totdeauna, deşi schimbaţi – cum altfel? – şi noi în funcţie de vremuri: “Iată-ne ajunşi la capătul veacului – vă salut, / onoraţi cetăţeni ai Nimicului, / glorie vouă, viermi ai filozofiei / surâzătoare, apocalipsa mi se uită în ochi…”. Tristă detot povestea aceasta a mărului îndrăgostit de propriul său vierme (citeşte: de propriul său duşman, de propria sa viaţă mizerabilă, de tot ce-i stă în calea progresului etc). Dar nu e cazul să ne supărăm pe scriitor, după cum nu este serios să dăm vina pe oglindă. Să vedem ce avem a face fiecare în toiul dezmăţului forţelor ostile nouă: poate ne deşteptăm şi întreprindem ceva, cu toate că maşina Stephenson – vorba vine – s-a demodat atât de iremediabil? Dar să nu arătăm noi mai dezolaţi decât poetul care şi în cazul involuţiilor conştientizate şi chiar poetizate (modernist) rămâne oarecum optimist sau cel puţin, după cum am mai spus, calm. Mai mult, pe fundalul dezastrului (aproape) total, evocat în imagini insolite, după cum îi stă bine unui căutător asiduu al sinelui poetic inconfundabil, Arcadie Suceveanu găseşte normal sau poate obligator gestul de a se întreba, odată cu colegul de generaţie Teo Chiriac, căruia îi dedică poezia Arcadiul, teofiliul: “Unde e arcadiul? unde e teofiliul?”, cuvintele subliniate voind să însemne două elemente distincte într-un imaginar (de ce nu însă şi real?) sistem periodic (nu, nu al lui Mendeleev!). Nu ne considerăm criticul abilitat cu fixarea de noi elemente într-un nou sistem periodic, literar, dar cartea Mărul îndrăgostit de Vierme ne alimentează certitudinea apropierii lui Arcadie Suceveanu de realizarea unui vis temerar.
lArcadie Suceveanu (subcapitol din "Poezia română din Nordul Bucovinei în ultima jumătate a sec. XX: paradigme şi generaţii")
Arcadie Suceveanu debutează cu o poezie visătoare, urmând acelaşi model şaizecist ca şi colegii săi de generaţie cernăuţeni, “sublimi actori în arta de-a visa”… Visătorul e posedat de cuvinte, iar cuvintele, care în alte împrejurări sunt abstracţiuni moarte, apar aici ca elemente palpabile, vii. Cuvintele se identifică, prin poezie, cu lucrurile şi fiinţele. Visul poetic comunică direct cu omul prin limbajul lucrurilor, prin miresme şi ninsori, prin rouă sau izvoare. Trăirile poetului sunt la fel de naturale ca şi stările vegetale sau minerale. În nordul Bucovinei, a visa în poezie, în perioada premărgătoare debutului lui Suceveanu, însemna a poetiza, a investi cu poezie o realitate străină de fapt poeziei… Pentru Suceveanu, însă, visul nu e poetizare, ci poezia însăşi, ca formă de existenţă şi, în ultimă instanţă, ca mijloc de luptă cu moartea: “Eu nu sunt prea umilul visător / Călătorind prin cer, cum vi se pare, / Ci mai degrabă-nvăţ cum să nu mor / Când ar câmpia zilei cu o floare” (Dar ştie iarba…). Crinul este floarea aleasă, preferată celorlalte flori posesive – floarea de salcâm, floarea de tei, trandafirul etc. Totodată e floarea care lipseşte din toate buchetele. Semn heraldic al generaţiei, crinul răspândeşte în aerul noii promoţii parfumul modernităţii. Un duel de crini e poezia tânără bucovineană la mijlocul anilor ’70. După plecarea poetului din Cernăuţi, crinul se îngândurează şi se retrage din blazon. Ca un ecou al acestei îngândurări, şi ca o primenire heraldică, apare la Suceveanu, pe alte meridiane ale lirismului, nufărul. “Crinu-i o taină”, nufărul – o dramă. Crinul e chemare preraţională, nufărul e o carte de învăţătură. Crinul este coleric, seducător şi pervers, dinamită suavă, nebunie vegetală, foc. Nufărul e o lacrimă albă, expresie a suferinţei pure. Toată tristeţea lumii trece prin nufăr. Iluminarea poeziei ar putea fi surprinsă de exerciţiul hermeneutic printr-un haiku realizat din versuri ale autorului în stilul postmodernist al colajului (rog distinsul cititor să ne ierte pentru folosirea acestui truc neortodox într-un eseu de critică literară): “Abis de aromă / S-au trezit crinii / Mă cheamă cuvintele”. La fel, iluminarea sensului existenţial al creaţiei se va face prin nufăr: “De ce nu am destinul unui nufăr / Un ornic vegetal să fiu pe ape / Şi clipa lacului din arc să-mi scape / Şi-n albe înfloriri să-nvăţ să sufăr. / Şi să strecor prin orfice supape / Impurităţi, noroaie fără număr / Pe apa rea să nu pot să mă sufăr / Să scot din mlaştini perle-ntre pleoape” (Nufărul magic). “Înnămolit în vis şi armonie”, în perfecţiune şi echilibru, poetul îşi depăşeşte, prin nufăr, tristeţile romantice. Ţărmul de echilibru, care apare la Editura “Literatura artistică” la un interval de trei ani de la Mă cheamă cuvintele e cât pe ce să fie dată la topit. O salvează în ultimul moment intervenţia academicianului Bogdan Istru care, îndemnat de poetul George Meniuc, prefaţatorul volumului, zădărniceşte intenţiile oficialităţilor. Deşi era recunoscut ca poet-veteran, George Meniuc avea mai puţină trecere la organele de partid moldovene. El era considerat un nostalgic care nu se lepădase complet de ambiţiile moderniste din anii ’30 revenind mereu la “vremea lerului”. Pentru autorul Ţărmului de echilibru, George Meniuc deveni la Chişinău ceea ce la Cernăuţi fusese, pentru autorul volumului Mă cheamă cuvintele, Vasile Leviţchi. Cu mai mulţi ani în urmă, citind în ziarul tineretului din Moldova poemul Hidalgo, Meniuc, surprins de maturitatea şi prospeţimea imaginilor acestuia, îi transmite autorului, student la Universitatea din Cernăuţi, pe care nu-l cunoştea încă, prin profesorul şi poetul Vasile Leviţchi, expresia preţuirii sale. Din acel moment între cei doi poeţi începe o mare prietenie literară. Sosit la Chişinău cu eticheta de “naţionalist bucovinean”, “român” în paşaport, tânărul Suceveanu e privit cu suspiciune de autorităţile moldovene. I se cam închid în nas toate uşile pe care le ştia deschise. Totuşi, prin strădaniile lui Serafim Saka, este angajat la Editura “Literatura artistică”. La un an după angajare depune manuscrisul unui nou volum de versuri. Volumul este încolţit din toate părţile încă din faza de manuscris, fiind considerat o carte periculoasă. “Defectul” ei capital era acela de a fi fost scrisă de un român bucovinean şi de a nu se fi încadrat în normele realismului socialist… În termeni aproape didactici, ca să fie înţeles de cel mai din urmă nomenclaturist, şi cu o insistenţă de necrezut astăzi, George Meniuc încearcă să salveze situaţia: “Civilizaţia modernă, scrie prefaţatorul făcând mai curând apologie decât analiză, nu mai oferă poetului de azi posibilitatea să se ocupe de pasteluri. Fiecare fir de iarbă şi rouă, fiecare clipă şi colţ de pământ parcă strigă: încotro mergem? (Până şi dictonul latin trebuia să fie tradus, altfel nu se putea –n.n.). E marea răspântie prin care trece omenirea. Iată de ce şi stilul poetului devine febril, accelerat, de confesiune deschisă a unui om care încearcă să afle mai repede rostul crud, însă adevărat, al enigmelor vieţii” (În căutarea unui stil). Dacă pentru a justifica un stil se cereau astfel de termeni, atunci, vă daţi seama, ce mai putea să rămână din dorinţa de afirmare cât de cât onorabilă prin poezie a tânărului autor. Peste cinci ani, când aveau să apară Mesajele la sfârşit de mileniu (1987), vremurile deja erau altele. Perestroika lui Gorbaciov era în plină desfăşurare. Nu se mai cereau apologii, în loc de prefeţe. Mihai Cimpoi poate să puncteze nestingherit de nimeni caracteristicile esenţiale ale volumului. “Arcadie Suceveanu, scrie criticul, are sufletul jilav, asemenea adolescentinului rimbaldian, numai că ceea ce-l jilăveşte nu e doar roua matinală ( la Rimbaud să fi fost doar ea?! – n.n.); e şi drama, e şi lacrima “copilului de suflet” al secolului XX”. Asemănat aici cu faimosul pionier al modernismului european, peste câteva alineate Arcadie Suceveanu e văzut drept “romantic incurabil”. Dar trebuie să spunem că termenii doar în aparenţă se bat cap în cap. În realitate, ei se completează reciproc. Mihai Cimpoi mai remarcă în poezia lui Suceveanu “replica spirituală, calamburul, […], narcisismul imagistic”. Reţinem din suita de aprecieri, scoaterea în evidenţă a rolului simţurilor, a modului senzual de a întreţine relaţii cu Universul: “Cu porii mereu deschişi ai simţurilor, poetul caută, lăcomos, saţul olfactiv, îmbătarea de frumos, de senzaţiile tari, de foşnetele suave ale Pomului Vieţii”. Pe lângă ispita algebrizantelor abstractizări, de tipul “algebrice<lor>brânduşe”, poemul lui Suceveanu mai are şi tentaţia inversă (o are chiar mai puternică, mai pronunţată, cu adânci resorturi în biografia visătoare), cea a metaforei senzuale prin excelenţă: “În pieptul meu săgeţile de miere / Lucrat-au dulce şi înadevăr / Prin simţurile-n blândă sfâşiere, / Ca viermele sub coaja unui măr. // Flămând de-un rug cu flacără subţire / Ca smalţul pe o amforă de lut, / Prin carnea ta blondă zbor în neştire / Cu palmele-nflorind spre galben sud. // Astfel călătorind prin simţuri oarbe, / Cu uşi înalte de polenuri, simt / Cum sângele o muzică mi-l soarbe / Şi mi-l întoarce flaut de argint!” (Flaut de argint). Senzualul capătă la Suceveanu expresia poetică cea mai rafinată. La acest capitol, autorul Flautului ar putea să concureze cu cei mai rafinaţi poeţi din ţară şi nu numai. Cel mai comentat volum al lui Arcadie Suceveanu va fi Arhivele Golgotei (1990). Tipărit cu alfabet românesc, el a putut fi citit nu numai în Basarabia şi nordul Bucovinei, ci şi în România. Poezia basarabeană, la Chişinău, ca şi cea bucovineană, la Cernăuţi, era în acele timpuri pe baricade. Arhivele Golgotei e o carte de poezie luptătoare care mai înglobează şi poeme din volumele precedente. Într-o cronică din România literară (nr. 50/1990), Alex. Ştefănescu remarcă, printre multe alte particularităţi ale poeziei lui Suceveanu, fastul ei, menţionând capacitatea autorului de a transforma poezia într-un spectacol, de mare efect, al limbajului: “Limba aleasă folosită de poet […], ca şi aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală constituie o contribuţie preţioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo, ci şi de aici. De oriunde”. Când va fi să treacă la un nou stil poetic, la scriitura postmodernistă, poetul bucovinean va lua cu sine acest fast. Postmodernismul său, mai ales în prima lui fază, cea a Maşinii apocaliptice, va fi, ca şi întreg scrisul său de până atunci, spectaculos şi puţin snob. Dar deocamdată poetul e încă pe unda modernismului romantic. Revenim deci la Arhivele Golgotei. Comentându-le în Dacia literară (1994), criticul ieşean Constantin Ciopraga crede că Suceveanu este un “modern de factură clasică”. Foarte aproape de această definiţie e şi Adrian Dinu Rachieru care consideră poezia lui Suceveanu “clasică în aparenţă şi modernă cu măsură”. Fără să-l contrazicem pe criticul de la Timişoara, vom încerca să formulăm o altă definiţie, folosindu-i termenii: ceea ce are cu adevărat clasic această poezie e măsura, echilibrul auster, iar ceea ce e modernist aici apare fără să transpară (cu măsură, deci) în cea mai bună (germană) tradiţie romantică. Or, Arcadie Suceveanu este, până la “Maşina apocaliptică”, un hidalgo romantic, un herald al Visului pur, un fluture-mire înfometat de rug. El e, dacă doriţi, un tandru cavaler cu educaţie modernă, “flămând [la modul novallescian] de-un rug cu flacără subţire”. Floarea lui albastră e dulcea himeră a “firului-de-nisip-princiar” (Balada unei scoici visătoare). Luând în discuţie Arhivele Golgotei în Literatura şi arta, poetul Nicolae Popa e de părere că Suceveanu “se afiliază unei tradiţii impuse mai ales de Lucian Blaga, care tradiţie, lărgindu-şi pe parcurs spaţiul imaginativ prin onirismul lui Leonid Dimov, a fost dezvoltată în special de poeţii clujeni, grupaţi în jurul revistei Echinox, astfel încât autorul prezentei culegeri poate fi considerat unicul, deocamdată, reprezentant al acestei orientări în Estul nostru literar”. Apreciem încercarea unui confrate de condei de a-şi situa colegul într-o atât de nobilă descendenţă, dar noi, dacă ar fi cazul, am schiţa o altă genealogie, din care n-ar trebui să lipsească un Bacovia şi, mai cu seamă, un Dinescu. Până la ciclul de inedite din antologia Eterna Danemarcă apărută în 1995 la Bucureşti, poezia lui Suceveanu se află undeva între tânărul, exuberantul, senzualul Dinescu şi constelaţia echinoxistă. Începând cu “Maşina apocaliptică”, modernismul neoromantic cu lavalieră, în frac senioral, cu podoabe retorice şi maniere alese se pomeneşte strâmtorat de un postmodernism la fel elevat, garnisit cu metafore ironice, ludic, ascensional, cu arcade de catedrală gotică. “Templul metaforei suceveniene, remarcă Tudor Palladi în prefaţa volumului Cavalerul Înzadar (2001), aduce cu un templu vechi şi pururea nou”. Suceveanu reuşeşte să ironizeze stilul înalt prin chiar tehnicile stilului înalt, fapt care-l deosebeşte de ceilalţi postmodernişti transpruteni. Abia în ultimul ciclu din Cavalerul Înzadar, “Zidul metafizic”, poetul încearcă, schimbând registrul, să se debaraseze de podoabe, de retorică, de rimă. Acum scopul său pare a fi acela de a surprinde realitatea în termeni cât mai puţin poetici. Cu un asemenea gând porneşte la drum poetul în mileniul III. Oricare ar fi evoluţia poeziei lui Arcadie Suceveanu în noul mileniu, literatura română i-a rezervat deja în cadrul ei un loc de frunte. Premiile pe care le-a câştigat de la Academia Română, Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului din Moldova, de la reviste de cultură, festivaluri de poezie, saloane de carte etc sunt şi premii pentru Bucovina, în special pentru nordul ei, unde poezia românească este încă posibilă. Ele onorează nu numai un poet de înaltă ţinută, ci, împreună cu el, şi anturajul care l-a format – acel grup de tineri poeţi cernăuţeni din anii ’70 care, ambiţioşi şi mărinimoşi unii cu alţii, au înţeles să se construiască reciproc, cu dragoste fraternă, ţinând seama fiecare de harul, mai mare sau mai mic, primit de la Dumnezeu, adică pe fundaţii diferite, fiecare având convingerea că dacă măcar unul dintre ei va reuşi să răzbească din anonimat în literatura mare, toţi ceilalţi îşi vor considera misiunea împlinită.
|
||||||||||||||||||||