|
STUDII INTRODUCTIVE Mihai Cimpoi Ion Ciocanu Ștefan Hostiuc
Un Cavaler al Poeziei: Arcadie Suceveanu În căutarea ferventă a Absolutului, Arcadie Suceveanu nu se vrea pur și simplu un poet, ci chiar POETUL aureolat de idealitatea raporturilor cu Poezia. El este Cavalerul acesteia care râvnește contopirea ființială cu ea; o contopire totală, bineînțeles de ordin identitar, deci astfel ca El să fie în chip desăvârșit identic cu Ea. El caută mereu Absoluturi: Absolutul trăirii, care recheamă incandescența adolescentină rimbaldian-esenian-lorchiană, Absolutul național care valorizează “pătimirea” în stil Goga, Absolutul ca transcendență. Prin acest demers esențial este un neoromantic –, amintind de crezul novalisian al încrederii în propensiunea specială pentru poezie, poezia fiind totuna cu dispoziția poetică din însăși ființa poetului, iar eul egoist (personal) cu eul superior, universal. E o aspirație generală, în primele cărți ale poetului (Mă cheamă cuvintele, 1979; Țărmul de echilibru, 1982; Mesaje la sfârșit de mileniu, 1987), spre (neo)romantizare a universului lăuntric și exterior care constituie evident un singur univers. E replica generală a șaptezeciștilor basarabeni dată poeziei îndoctrinate, mimetice, “tematice”. Poetul se lasă în voia poeziei, așteaptă ca aceasta să-l scrie pe poet, să scrie ea însăși poemul: “Lăsați-mă să cred că nu eu scriu poemul, / ci Poemul scrie cu mine”… (La modul condițional); “Da. Aștept un poem. / Un poem tânăr, cu ochii albaștri, / revoluționar, / un poem / pe care să-l puteți oricând răsădi; / în locul unui cireș” (În așteptarea poemului). Sunt poncifele programatice ale poeticii anilor 70. Menționam în prefața la volumul Mesaje la sfârșit de mileniu că poetul își atmosferizează poezia cu un aer oxigenat, senzual, național, roua fiind lacrima “copilului de suflet” al secolului XX și cu prezența celor trei umbre, una fiind a lui Ares, zeul războiului și violenței, cealaltă a lui Hamlet, cu ezitarea cunoscută între a fi și cea de-a treia a lui Don Quijote, cavalerul tristei figuri. Problematizarea sa completă cu visarea, candoarea adolescentină se completa cu jocul inteligenței, cu recursul la asociații mai raționale, mai tehniciste (“se-îngrașă-n pomii raiului omida, / Albinele administrează flori, / Rechinii țin în gură Atlantida / La circul lor de farse și erori. / La cota bursei prețul vieții scade, / Orga lui Bach bolnavă-i de plămâni, / Iar pacea stă mai mult pe baricade / Cu o garoafă-nsângerată-n mâini” (Portret la sfârșit de veac). La propensiunea spre dispoziția poetică “naivă” din însăși sufletul poetului se alătură o tentație a formulei constructiviste, “sentimentale” (în sensul schillerian al termenilor), care anunță o împăcare a poetului naturalului cu poetul artificialului. Postura de poeta artifex o stimulează strategiile postmodernismului, pe care le îmbrățișează cu o anumită rezervă față de obscuritatea și “bolboroseala zeilor”. Cavalerul Înzadar (Chișinău, 2001) și Mărul îndrăgostit de Vierme (Timișoara, 1999) atestă în mod cert că poetul bucovinean îmbrățișează același pathos și cu aceeași disponibilitate constructivismul și deconstructivismul, atmosferizând în pozitiv și totodată în negativ universul, punându-l sub semnul nihilist al Înzadarului, al Nimicului. Masca elegiacă a începuturilor, unse cu alifiile aromatizante extrase din flori de cireș, din crini și din iarbă etern verde se preschimbă într-o mască thanatică marcată de culorile negre ale însuși Neantului. Relațiile simpatetice cu universul devin niște relații antipatetice. Analogizării sufletești (realitățile erau niște peisaje ale sufletului) i se opune acum un anologon negativ unic. Sensul îi scapă, acum, poetului, aurul plinului adolescentin se preschimbă în “aurul întunecat al Nimicului”: “În căutarea frumosului am scormonit în urât / avid, m-am aplecat în afara ființei / Am văzut facerea în clepsidră / am văzut nisipul și cenușa, golul și limita - / dar nu, nicăieri / n-am putut afla sensul / Peste tot m-au umilit materia, energiile / din toate ah! n-am putut să extrag / decât aurul întunecat al Nimicului”(Aurul întunecat al Nimicului). Întrebându-l, cu înverșunare persuasivă, pe Magister Mundi, un blagian Mare Anonim, “care e sensul, care e sensul, care e sensul?”, poetul nu aude decât “tăcerea universală”. Or, poetul distinge nu doar aerul, “tăcerea universală”, ci și aerul confuz al unei “nebunii universale”, proiectată într-o uriaș-grotescă Corabie a lui Sebastian sau într-o mașină a Apocalipsei, bineînțeles mondializată, dilatată la scară de asemenea universală. Procedeele nu sunt noi, dar se impune, la Suceveanu, o eleganță cavalerească, un fel distins, galant, manierat (dar și manierist!) al comportamentului liric, menținut printr-un permanent referențial cavalerist. Arcadie Suceveanu a mai cunoscut și o fază intermediară de poet al dezrădăcinării, al exilului interior, care ne-a dat parabole profunde ale înstrăinării, ale noilor drame și tragedii mioritice, proiectate pe tot atât de parabolica imagine a Arhivelor Golgotei (Miorița, Eterna Danemarcă, Neamul lui Iona, Ultimul zimbru, Ultimul Babilon, Balada Ionului din Carpații Bucovinei, Pietà, Albatrosul lui Baudelaire, Emisferele de Magdeburg, Morarul Don Quijote). Multe dintre aceste poezii, prin concentrare conceptuală și afectivă, prin instrumentare supraveghează în sens neoclasicist, prin miezul lor existențial, sunt, așa cum remarca și Constantin Ciopraga, antologice. Ele au aspect de bijuterii bine lucrate: “Acest timp mâncat de spațiu / Acest spațiu ros de timp / Sunt chiar viața mea: un limb / Al Mișcării fără sațiu / În finit și in-finit, / Pe-unde curge și ne spală / Într-o trecere egală / A ta apă, Heraclit. / Ah, dar viața-nseamnă moarte! / Lumi ce una-n alta curg, / Emisfere, vai, deșarte / (Cum le-ai zis?) de Magdeburg, / Ce le-adună și desparte / Prins de joacă, Demiurg!” (Emisferele de Magdeburg). Daimonul ironiei lucrează spornic în ființa poetului ieșind în întâmpinarea Demonului neantizator al Timpului care face figură chiar de Satan. Suceveanu trăiește dramatic punerea lucrurilor și valorilor sub semnul unei ciudate transmutații și a unei substituții măcinătoare. Bacoviana tăcere a Nimicului ia chip de brantiană agitație a nebuniei Nimicului. Peisajele suprarealiste ale visării pure se restrâng la peisajul expresionist al coșmarului apocaliptic. Cavalerul Înzadar se însoțește cu Doamna Apocalipsă, luând și înfățișarea de Cavalerul Vierme. Liricul atât de pur al începuturilor se transformă într-un “antiliric” total, evocat în Manualul bătrânului neofit. Peste toate și peste Totul este arborat “însemnul heraldic al Marelui Nimic” (Oriunde se poate muri glorios). Arcadie Suceveanu nu pare decât un medievalist redivivus, un constructor de intermezzi ca cele înscenate în casa Borgia sau în curtea Medici cu ciudate decorații și figuri alegorice. Înafară de Cavalerul Înzadar, cavalerul Vierme, ieșit dintr-un măr îndrăgostit de el, și Doamna Apocalipsă, mai găsim grațioase Domnișoare de gri, Heralzi, Prințese, Domnul Dumnezeu însuși, Patriarhul Ecumenic din Bizanț, primarul Parisului, Babilonul, Epirul și noua Danemarcă, Plat și Aristotel, cârtițele lui Socrate, Curtea Mărului de Smarald, cetățeni ai Nimicului, Delphi și Rodos, Veneția ori Paris, personajele lui Erasm, monoclul lui Tristan Tzara, Heraclit cu râul lui care se termină pentru experiențele metafizice ale poetului. Makedon, țeasta lui Yorick, Esop, Calul Alb din poveste, corăbiile de pe mările Sudului, tabelul lui Mendeleev, Robespierre și Ludovic al XVIII-lea, Yukonul cu aurul lui îndepărtat, duhul lui Hamlet, Cavalerul Dada. Poetul își admiră narcisiac în ultimele volume propriile dexterități de poeta artifex redescoperit din virtualitățile începuturilor și antrenat într-o nouă, postmodernistă ars combinatoria, orientată în special spre deconstrucția ironică.
În căutarea arcadiuluiCă “încă de la naștere viermele alb / s-a îndrăgostit de mărul roșu” și că “viermele roșu încă din prima zi / s-a îndrăgostit numaidecât de mărul alb”, i se pare scriitorului Arcadie Suceveanu “aproape normal” ori chiar “cât se poate de firesc”. Dar iată “într-o zi mărul roșu / se pomeni și el îndrăgostit de viermele alb, / după cum mărul alb se văzu îndrăgostit și el / de viermele roșu”. Poetul se gândește, evident, la “armonia contrariilor în natură” și ne liniștește calm, să nu credem că s-ar fi întâmplat ceva extraordinar, deoarece “povestea mărului / îndrăgostit de propriul vierme” nu e ceva atât de rar, mărul cu pricina fiind unul “care poate fi văzut / chiar la dumneavoastră pe masă”. Ce să însemne acest amestec de contrarii? poate – și ar fi bine, ar fi, credem, chiar ceea ce a urmărit din start autorul! – să se întrebe cititorul cărții sale Mărul îndrăgostit de Vierme (Timișoara, editura “Augusta”, 1999). Stranie această istorie de dragoste – “Love story” –, dar credem că nu mai stranie decât ceea ce ni se întâmplă azi tuturora. Criza de frumusețe, din chiar prima poezie a cărții – Buldozerul –, este totală și poetul nu e dintre acei care să ne ogoiască fariseic. “Tu îmi ceri să scriu / poezii frumoase, / dar nu vezi că din frumusețe n-a mai rămas nimic: / e ca și cum i-aș pune propriului mormânt / papion verde…”. Încercările de a gândi și a scrie sunt zădărnicite de… dar nici scriitorul nu știe de cine, și atunci presupune: “Oare vântul care mișca atât de armonios frunzele / a amestecat brusc valorile / sau tu, Doamne, ai îmbătrânit / și începi să confunzi noțiunile, / căci iată: vara nu mai este vară, / copacul nu mai este copac, / mlaștina se dă drept copie a mării, / goarna se pomenește în zori altoită pe pian…”. După cum se poate lesne înțelege din aceste prime două poezii la care ne-am referit, Arcadie Suceveanu se dovedește alarmat (în pofida calmului spunerii sale poetice) de bulversarea valorilor, de evoluțiile stranii ale lucrurilor, de prăpăstiile care se cască între intențiile noastre și rezultatele cu care ne alegem (“semănăm ridiche și gulii, / dar recoltăm grecie antică…”). Așa i se prezintă poetului realitatea (dumneavoastră, dragi cititori, ea vi se înfățișează cumva altfel?), drept care el nu mai procedează în stil tradițional, ci se transformă – nu înțelege cum s-ar putea să nu se transforme – într-un poet al acestor bulversări/stranietăți/prăpăstii: “Pentru a supraviețui ca poet / la sfârșitul secolului XX, / trebuie să fii profund antiliric / ori să faci ceva trăsnit detot, / de exemplu – să-ți cumperi o ghilotină. / Numai așa, capul îți va sări / tot mai spectaculos în poeme, / sângele scurs se va închega într-un text roșu postmodernist…”. La locul cuvenit Arcadie Suceveanu ironizează această trecere de la poezia obișnuită (cu care ne-am obișnuit) la cea postmodernistă: “Ajuns rudă apropiată cu Revoluția franceză, / poate vei putea câștiga îngăduința / generațiilor tinere / (nu uita să le spui de trei ori pe zi / că oul de sub limba lor e chiar oul lui Columb) / și astfel te vei putea vindeca defintiv / de romantismul tău desuet, / de nociva floare albastră a lui Novalis, / care de atâta timp împiedică noua artă / să se dezvolte…”. De aici încolo poetul se exprimă în două registre, serios și ironic, amestecul acestora trimițându-ne firesc la amestecul de valori din realitatea sfârșitului de mileniu. Poetul (personajul liric) îi ironizează până și pe Aristotel și Platon, dacă nu cumva și pe însuși Dumnezeu, în extrem de neobișnuita piesă lirico-tragică întitulată Cârtițele cu un motto din Borges: “Dedesubt, blănițele lor lucioase / electrizează ideile, / deasupra gândul meu sapă și el galerii / pe sub aștri / de sus în jos, / clocim ouăle binelui și răului / de jos în sus…”. Amară detot poezia, mai ales finalul ei dezarmant: “Câtă asemănare! – se miră și Dumnezeu / de viețile noastre perfect paralele”. Sau: câtă ironie amară degajă poezia Noua Danemarcă (de după volumul lui Arcadie Suceveanu Eterna Danemarcă): “În noua Danemarcă nu e ca-n vechea Danemarcă, / aici e bine, e aproape sublim: / paiața are brevet de paiață, / spărtura din zid a fost ridicată la rang de fereastră…”. Așa ajungem să simțim – anume să simțim! – durerea poetului, crisparea inimii lui, calmul urlând înăuntrul lui la evoluțiile atât de stranii ale lucrurilor (n-ați uitat că în 1987 Arcadie Suceveanu ne dădea o carte Mesaje la sfârșit de mileniu, în care citeam puțin contrariați: “Ființa mea, prinsă de spasme, urlă / Sorbită de aburoase stări primare”?). Adică ce evoluții, dacă “ziarele au voie să scrie despre / ideea de putred, despre duhul lui Hamlet-tatăl, / prințul nu mai cultivă arta de a se întreba – / oricum n-ar ajuta la nimic…”? Dacă “în noua Danemarcă… lucrurile mărunte / au dreptul să compună ele esența, / golul, dacă vrea, se poate numi cerc…”? Dacă “țeasta lui Yorick a ajuns material didactic în școală”? Ce evoluții, când singurătatea dezarmantă a personajului liric l-a făcut să “iubească” – pe cine credeți? – “pe șobolanul de sub podea”! Mai mult, destăinuirile lui, calme și de data aceasta, ne fac să ne cutremurăm la recunoașterea propriei noastre stări de șobolani (poate nu “metafizici”): “Soarta a fost generoasă cu mine. / Viața mi-a dăruit ceea ce poate nici n-am sperat: / neștiut de nimeni, într-o mansardă veche, / stau singur îmbătrânind sub scândura cerului, / chițcăind de frig ori de fericire, / săpând galerii adânci în pagina albă. / Noapte de noapte adorm cu gândul / la resturile strălucitoare de la masa de diamant a Zeului…”. Deziluzia este totală, în orice caz ruinătoare de demnitate, de vreme ce – în Febra aurului – “cu balotul în spate, cu chibriturile ude – / astfel înaintezi / printr-o Alaskă imaginară. / Dezamăgit, dar încă destul de încrezător, / te încui în casă și călărești / caii verzi de pe pereți până la istovire, / lingi aurul de pe cotoarele cărților…”. Culmea dezastrului/dezamăgirii/involuției spirituale (și nu numai) se vede, de fapt – mai curând se simte, cu o putere de influență deosebită în Locomotiva Stephenson, mașină învechită iremediabil (“Îi curg ouă de dinozaur din c… – s-o scoatem dracului pe linie moartă”), simbol al vieții însăși a personajului, cheltuit și acesta între timp (“Locomotiva Stephenson – viața mea / alergând…/ pe linii tot mai roșii, pe linii tot mai subțiri, / pe lamele lor de cuțit”). Arcadie Suceveanu, răvășit în adâncul sinelui, răvășindu-ne și pe noi cu mult talent și inspirație, apelând la o scriitură modernistă de calitate, – nu ne propune nimic salvator, și nici nu e treaba poetului să facă acest lucru, la urma urmei; treaba lui este să ne facă atenți la ceea ce ni se întâmplă ori ni se poate întâmpla. Ce-i drept, în Îngerul de măcelărie el nu numai consemnează tragedia noastră în mod poetic, postmodernist, ci și întreabă câte ceva mult prea serios ca să-i lăsăm fără atenție întrebarea: “…Acum încotro, suflete de fier, mici / sufertașe aburind în mâna hazardului?” E mai mult ca să-i luăm în serios viziunile dizolante, să nu i le credem invenții scriitoricești lipsite de viață și care nu ne-ar privi și pe noi, obișnuiții de totdeauna, deși schimbați – cum altfel? – și noi în funcție de vremuri: “Iată-ne ajunși la capătul veacului – vă salut, / onorați cetățeni ai Nimicului, / glorie vouă, viermi ai filozofiei / surâzătoare, apocalipsa mi se uită în ochi…”. Tristă detot povestea aceasta a mărului îndrăgostit de propriul său vierme (citește: de propriul său dușman, de propria sa viață mizerabilă, de tot ce-i stă în calea progresului etc). Dar nu e cazul să ne supărăm pe scriitor, după cum nu este serios să dăm vina pe oglindă. Să vedem ce avem a face fiecare în toiul dezmățului forțelor ostile nouă: poate ne deșteptăm și întreprindem ceva, cu toate că mașina Stephenson – vorba vine – s-a demodat atât de iremediabil? Dar să nu arătăm noi mai dezolați decât poetul care și în cazul involuțiilor conștientizate și chiar poetizate (modernist) rămâne oarecum optimist sau cel puțin, după cum am mai spus, calm. Mai mult, pe fundalul dezastrului (aproape) total, evocat în imagini insolite, după cum îi stă bine unui căutător asiduu al sinelui poetic inconfundabil, Arcadie Suceveanu găsește normal sau poate obligator gestul de a se întreba, odată cu colegul de generație Teo Chiriac, căruia îi dedică poezia Arcadiul, teofiliul: “Unde e arcadiul? unde e teofiliul?”, cuvintele subliniate voind să însemne două elemente distincte într-un imaginar (de ce nu însă și real?) sistem periodic (nu, nu al lui Mendeleev!). Nu ne considerăm criticul abilitat cu fixarea de noi elemente într-un nou sistem periodic, literar, dar cartea Mărul îndrăgostit de Vierme ne alimentează certitudinea apropierii lui Arcadie Suceveanu de realizarea unui vis temerar.
lArcadie Suceveanu (subcapitol din "Poezia română din Nordul Bucovinei în ultima jumătate a sec. XX: paradigme și generații")
Arcadie Suceveanu debutează cu o poezie visătoare, urmând același model șaizecist ca și colegii săi de generație cernăuțeni, “sublimi actori în arta de-a visa”… Visătorul e posedat de cuvinte, iar cuvintele, care în alte împrejurări sunt abstracțiuni moarte, apar aici ca elemente palpabile, vii. Cuvintele se identifică, prin poezie, cu lucrurile și ființele. Visul poetic comunică direct cu omul prin limbajul lucrurilor, prin miresme și ninsori, prin rouă sau izvoare. Trăirile poetului sunt la fel de naturale ca și stările vegetale sau minerale. În nordul Bucovinei, a visa în poezie, în perioada premărgătoare debutului lui Suceveanu, însemna a poetiza, a investi cu poezie o realitate străină de fapt poeziei… Pentru Suceveanu, însă, visul nu e poetizare, ci poezia însăși, ca formă de existență și, în ultimă instanță, ca mijloc de luptă cu moartea: “Eu nu sunt prea umilul visător / Călătorind prin cer, cum vi se pare, / Ci mai degrabă-nvăț cum să nu mor / Când ar câmpia zilei cu o floare” (Dar știe iarba…). Crinul este floarea aleasă, preferată celorlalte flori posesive – floarea de salcâm, floarea de tei, trandafirul etc. Totodată e floarea care lipsește din toate buchetele. Semn heraldic al generației, crinul răspândește în aerul noii promoții parfumul modernității. Un duel de crini e poezia tânără bucovineană la mijlocul anilor ’70. După plecarea poetului din Cernăuți, crinul se îngândurează și se retrage din blazon. Ca un ecou al acestei îngândurări, și ca o primenire heraldică, apare la Suceveanu, pe alte meridiane ale lirismului, nufărul. “Crinu-i o taină”, nufărul – o dramă. Crinul e chemare prerațională, nufărul e o carte de învățătură. Crinul este coleric, seducător și pervers, dinamită suavă, nebunie vegetală, foc. Nufărul e o lacrimă albă, expresie a suferinței pure. Toată tristețea lumii trece prin nufăr. Iluminarea poeziei ar putea fi surprinsă de exercițiul hermeneutic printr-un haiku realizat din versuri ale autorului în stilul postmodernist al colajului (rog distinsul cititor să ne ierte pentru folosirea acestui truc neortodox într-un eseu de critică literară): “Abis de aromă / S-au trezit crinii / Mă cheamă cuvintele”. La fel, iluminarea sensului existențial al creației se va face prin nufăr: “De ce nu am destinul unui nufăr / Un ornic vegetal să fiu pe ape / Și clipa lacului din arc să-mi scape / Și-n albe înfloriri să-nvăț să sufăr. / Și să strecor prin orfice supape / Impurități, noroaie fără număr / Pe apa rea să nu pot să mă sufăr / Să scot din mlaștini perle-ntre pleoape” (Nufărul magic). “Înnămolit în vis și armonie”, în perfecțiune și echilibru, poetul își depășește, prin nufăr, tristețile romantice. Țărmul de echilibru, care apare la Editura “Literatura artistică” la un interval de trei ani de la Mă cheamă cuvintele e cât pe ce să fie dată la topit. O salvează în ultimul moment intervenția academicianului Bogdan Istru care, îndemnat de poetul George Meniuc, prefațatorul volumului, zădărnicește intențiile oficialităților. Deși era recunoscut ca poet-veteran, George Meniuc avea mai puțină trecere la organele de partid moldovene. El era considerat un nostalgic care nu se lepădase complet de ambițiile moderniste din anii ’30 revenind mereu la “vremea lerului”. Pentru autorul Țărmului de echilibru, George Meniuc deveni la Chișinău ceea ce la Cernăuți fusese, pentru autorul volumului Mă cheamă cuvintele, Vasile Levițchi. Cu mai mulți ani în urmă, citind în ziarul tineretului din Moldova poemul Hidalgo, Meniuc, surprins de maturitatea și prospețimea imaginilor acestuia, îi transmite autorului, student la Universitatea din Cernăuți, pe care nu-l cunoștea încă, prin profesorul și poetul Vasile Levițchi, expresia prețuirii sale. Din acel moment între cei doi poeți începe o mare prietenie literară. Sosit la Chișinău cu eticheta de “naționalist bucovinean”, “român” în pașaport, tânărul Suceveanu e privit cu suspiciune de autoritățile moldovene. I se cam închid în nas toate ușile pe care le știa deschise. Totuși, prin strădaniile lui Serafim Saka, este angajat la Editura “Literatura artistică”. La un an după angajare depune manuscrisul unui nou volum de versuri. Volumul este încolțit din toate părțile încă din faza de manuscris, fiind considerat o carte periculoasă. “Defectul” ei capital era acela de a fi fost scrisă de un român bucovinean și de a nu se fi încadrat în normele realismului socialist… În termeni aproape didactici, ca să fie înțeles de cel mai din urmă nomenclaturist, și cu o insistență de necrezut astăzi, George Meniuc încearcă să salveze situația: “Civilizația modernă, scrie prefațatorul făcând mai curând apologie decât analiză, nu mai oferă poetului de azi posibilitatea să se ocupe de pasteluri. Fiecare fir de iarbă și rouă, fiecare clipă și colț de pământ parcă strigă: încotro mergem? (Până și dictonul latin trebuia să fie tradus, altfel nu se putea –n.n.). E marea răspântie prin care trece omenirea. Iată de ce și stilul poetului devine febril, accelerat, de confesiune deschisă a unui om care încearcă să afle mai repede rostul crud, însă adevărat, al enigmelor vieții” (În căutarea unui stil). Dacă pentru a justifica un stil se cereau astfel de termeni, atunci, vă dați seama, ce mai putea să rămână din dorința de afirmare cât de cât onorabilă prin poezie a tânărului autor. Peste cinci ani, când aveau să apară Mesajele la sfârșit de mileniu (1987), vremurile deja erau altele. Perestroika lui Gorbaciov era în plină desfășurare. Nu se mai cereau apologii, în loc de prefețe. Mihai Cimpoi poate să puncteze nestingherit de nimeni caracteristicile esențiale ale volumului. “Arcadie Suceveanu, scrie criticul, are sufletul jilav, asemenea adolescentinului rimbaldian, numai că ceea ce-l jilăvește nu e doar roua matinală ( la Rimbaud să fi fost doar ea?! – n.n.); e și drama, e și lacrima “copilului de suflet” al secolului XX”. Asemănat aici cu faimosul pionier al modernismului european, peste câteva alineate Arcadie Suceveanu e văzut drept “romantic incurabil”. Dar trebuie să spunem că termenii doar în aparență se bat cap în cap. În realitate, ei se completează reciproc. Mihai Cimpoi mai remarcă în poezia lui Suceveanu “replica spirituală, calamburul, […], narcisismul imagistic”. Reținem din suita de aprecieri, scoaterea în evidență a rolului simțurilor, a modului senzual de a întreține relații cu Universul: “Cu porii mereu deschiși ai simțurilor, poetul caută, lăcomos, sațul olfactiv, îmbătarea de frumos, de senzațiile tari, de foșnetele suave ale Pomului Vieții”. Pe lângă ispita algebrizantelor abstractizări, de tipul “algebrice<lor>brândușe”, poemul lui Suceveanu mai are și tentația inversă (o are chiar mai puternică, mai pronunțată, cu adânci resorturi în biografia visătoare), cea a metaforei senzuale prin excelență: “În pieptul meu săgețile de miere / Lucrat-au dulce și înadevăr / Prin simțurile-n blândă sfâșiere, / Ca viermele sub coaja unui măr. // Flămând de-un rug cu flacără subțire / Ca smalțul pe o amforă de lut, / Prin carnea ta blondă zbor în neștire / Cu palmele-nflorind spre galben sud. // Astfel călătorind prin simțuri oarbe, / Cu uși înalte de polenuri, simt / Cum sângele o muzică mi-l soarbe / Și mi-l întoarce flaut de argint!” (Flaut de argint). Senzualul capătă la Suceveanu expresia poetică cea mai rafinată. La acest capitol, autorul Flautului ar putea să concureze cu cei mai rafinați poeți din țară și nu numai. Cel mai comentat volum al lui Arcadie Suceveanu va fi Arhivele Golgotei (1990). Tipărit cu alfabet românesc, el a putut fi citit nu numai în Basarabia și nordul Bucovinei, ci și în România. Poezia basarabeană, la Chișinău, ca și cea bucovineană, la Cernăuți, era în acele timpuri pe baricade. Arhivele Golgotei e o carte de poezie luptătoare care mai înglobează și poeme din volumele precedente. Într-o cronică din România literară (nr. 50/1990), Alex. Ștefănescu remarcă, printre multe alte particularități ale poeziei lui Suceveanu, fastul ei, menționând capacitatea autorului de a transforma poezia într-un spectacol, de mare efect, al limbajului: “Limba aleasă folosită de poet […], ca și aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală constituie o contribuție prețioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo, ci și de aici. De oriunde”. Când va fi să treacă la un nou stil poetic, la scriitura postmodernistă, poetul bucovinean va lua cu sine acest fast. Postmodernismul său, mai ales în prima lui fază, cea a Mașinii apocaliptice, va fi, ca și întreg scrisul său de până atunci, spectaculos și puțin snob. Dar deocamdată poetul e încă pe unda modernismului romantic. Revenim deci la Arhivele Golgotei. Comentându-le în Dacia literară (1994), criticul ieșean Constantin Ciopraga crede că Suceveanu este un “modern de factură clasică”. Foarte aproape de această definiție e și Adrian Dinu Rachieru care consideră poezia lui Suceveanu “clasică în aparență și modernă cu măsură”. Fără să-l contrazicem pe criticul de la Timișoara, vom încerca să formulăm o altă definiție, folosindu-i termenii: ceea ce are cu adevărat clasic această poezie e măsura, echilibrul auster, iar ceea ce e modernist aici apare fără să transpară (cu măsură, deci) în cea mai bună (germană) tradiție romantică. Or, Arcadie Suceveanu este, până la “Mașina apocaliptică”, un hidalgo romantic, un herald al Visului pur, un fluture-mire înfometat de rug. El e, dacă doriți, un tandru cavaler cu educație modernă, “flămând [la modul novallescian] de-un rug cu flacără subțire”. Floarea lui albastră e dulcea himeră a “firului-de-nisip-princiar” (Balada unei scoici visătoare). Luând în discuție Arhivele Golgotei în Literatura și arta, poetul Nicolae Popa e de părere că Suceveanu “se afiliază unei tradiții impuse mai ales de Lucian Blaga, care tradiție, lărgindu-și pe parcurs spațiul imaginativ prin onirismul lui Leonid Dimov, a fost dezvoltată în special de poeții clujeni, grupați în jurul revistei Echinox, astfel încât autorul prezentei culegeri poate fi considerat unicul, deocamdată, reprezentant al acestei orientări în Estul nostru literar”. Apreciem încercarea unui confrate de condei de a-și situa colegul într-o atât de nobilă descendență, dar noi, dacă ar fi cazul, am schița o altă genealogie, din care n-ar trebui să lipsească un Bacovia și, mai cu seamă, un Dinescu. Până la ciclul de inedite din antologia Eterna Danemarcă apărută în 1995 la București, poezia lui Suceveanu se află undeva între tânărul, exuberantul, senzualul Dinescu și constelația echinoxistă. Începând cu “Mașina apocaliptică”, modernismul neoromantic cu lavalieră, în frac senioral, cu podoabe retorice și maniere alese se pomenește strâmtorat de un postmodernism la fel elevat, garnisit cu metafore ironice, ludic, ascensional, cu arcade de catedrală gotică. “Templul metaforei suceveniene, remarcă Tudor Palladi în prefața volumului Cavalerul Înzadar (2001), aduce cu un templu vechi și pururea nou”. Suceveanu reușește să ironizeze stilul înalt prin chiar tehnicile stilului înalt, fapt care-l deosebește de ceilalți postmoderniști transpruteni. Abia în ultimul ciclu din Cavalerul Înzadar, “Zidul metafizic”, poetul încearcă, schimbând registrul, să se debaraseze de podoabe, de retorică, de rimă. Acum scopul său pare a fi acela de a surprinde realitatea în termeni cât mai puțin poetici. Cu un asemenea gând pornește la drum poetul în mileniul III. Oricare ar fi evoluția poeziei lui Arcadie Suceveanu în noul mileniu, literatura română i-a rezervat deja în cadrul ei un loc de frunte. Premiile pe care le-a câștigat de la Academia Română, Uniunea Scriitorilor și Ministerul Științei și Învățământului din Moldova, de la reviste de cultură, festivaluri de poezie, saloane de carte etc sunt și premii pentru Bucovina, în special pentru nordul ei, unde poezia românească este încă posibilă. Ele onorează nu numai un poet de înaltă ținută, ci, împreună cu el, și anturajul care l-a format – acel grup de tineri poeți cernăuțeni din anii ’70 care, ambițioși și mărinimoși unii cu alții, au înțeles să se construiască reciproc, cu dragoste fraternă, ținând seama fiecare de harul, mai mare sau mai mic, primit de la Dumnezeu, adică pe fundații diferite, fiecare având convingerea că dacă măcar unul dintre ei va reuși să răzbească din anonimat în literatura mare, toți ceilalți își vor considera misiunea împlinită.
|
||||||||||||||||||||